Uneori, o lumânare aprinsă pe un mormânt spune mai mult decât ar putea spune o mie de cuvinte.
Ai fost vreodată într-un cimitir, noaptea? Nu într-o noapte de sărbătoare, nu atunci când oamenii vin cu flori și lumânări pentru a-și pomeni morții, ci într-o noapte oarecare, când orașul doarme, iar liniștea pare să cuprindă deopotrivă lumea celor vii și lumea celor plecați?
Eu am fost.
Fotografia care însoțește aceste rânduri am făcut-o într-o asemenea noapte, în cimitirul din Vaslui.
Din loc în loc, câte o lumânare ardea în întuneric. O flacără mică, uneori abia zărită, alteori mai puternică, luminând pentru câteva clipe piatra rece a unui mormânt.
Nu ardeau lumânări peste tot. Doar ici și colo.
Și m-am întrebat: cine le-o fi aprins? O soție care încă își așteaptă, în gând, soțul? Un copil care nu și-a uitat părintele? Un nepot care păstrează amintirea bunicilor? Sau, poate, un prieten care nu a lăsat timpul să aștearnă uitarea peste o prietenie adevărată?
În spatele fiecărei lumânări se află, probabil, o poveste. O poveste despre dragoste, despre dor, despre recunoștință. Despre oameni care, deși au plecat dintre noi, continuă să trăiască în sufletele celor rămași.
Cât de frumos este să lași în urma ta oameni care să-și amintească de tine cu drag!
Mă gândesc că unii dintre cei plecați au avut vieți în care au dăruit mult. Au crescut copii, au întemeiat familii, au muncit, au ajutat, au fost aproape de vecini, de prieteni, de colegi. Au trecut prin greutăți, au greșit, au iertat, au învățat câte ceva din încercările vieții.
Pentru că nimeni nu trăiește fără greșeală. Poate că nici cei pe care îi pomenim astăzi cu atâta dragoste nu au fost întotdeauna înțelepți, generoși ori înțelegători. Dar au existat clipe în care au știut să fie buni. Au lăsat în urma lor gesturi, cuvinte, întâmplări care au însemnat ceva pentru ceilalți.
Și poate că tocmai acestea sunt lucrurile care rămân.
Nu averea, nu funcțiile, nu laudele primite cândva, ci felul în care i-am făcut pe ceilalți să se simtă în preajma noastră.
Dar nu trebuie să judecăm niciodată un mormânt după lumânările care ard pe el. Sunt oameni iubiți ale căror morminte rămân întunecate. Poate că cei dragi sunt departe. Poate că sunt bătrâni și neputincioși. Poate că au plecat și ei din această lume.
Absența unei lumânări nu înseamnă neapărat absența iubirii.
Uneori, cea mai puternică lumină arde în sufletul cuiva, departe de locul în care se odihnește cel drag.
Cimitirul copilăriei mele
Îmi amintesc o vizită în cimitirul satului în care am crescut. Trecuse multă vreme de când nu mai fusesem acolo.
Am pornit încet pe alei, oprindu-mă în dreptul mormintelor. Citeam nume cunoscute și, aproape fără să-mi dau seama, începeam să refac în minte lumea copilăriei mele.
Acolo se odihnea un vecin. Dincolo, un om pe care îl întâlneam adesea pe uliță. Mai departe, cineva care făcuse parte din întâmplările copilăriei mele.
Nume după nume, chipurile începeau să prindă viață.
Parcă auzeam din nou glasuri, râsete, chemări peste gard. Parcă vedeam oamenii mergând la câmp, întorcându-se de la muncă, stând de vorbă la poartă. Îmi aminteam de întâmplări hazlii, de giumbușlucurile copilăriei, de mici supărări care atunci păreau atât de importante și care, privite de la distanța anilor, deveniseră neînsemnate.
Unele amintiri îmi aduceau zâmbetul pe buze. Altele mă copleșeau de duioșie. Și erau și amintiri mai puțin frumoase, pentru că lumea copilăriei nu fusese lipsită de umbre.
Dar toate făceau parte din viața mea.
Mergând printre morminte, am avut sentimentul ciudat că nu vizitam doar un cimitir. Mă întorceam, pentru câteva clipe, în satul care nu mai există așa cum îl știam eu.
Oamenii aceia, cu bunele și cu slăbiciunile lor, alcătuiseră lumea în care crescusem. Fiecare lăsase câte ceva în memoria mea, chiar dacă, atunci când trăiau, nici ei și nici eu nu bănuiam acest lucru.
Și mi-am dat seama cât de mult din ceea ce suntem se datorează oamenilor pe lângă care am trecut prin viață.
Lumina care nu se stinge
În tradiția ortodoxă, Moșii de toamnă sunt un prilej de rugăciune și pomenire a celor adormiți. În biserici se săvârșesc slujbe, se împart daruri de pomană și se aprind lumânări.
Dar, dincolo de rânduiala religioasă, există un înțeles profund omenesc al acestei zile: nevoia de a nu-i uita pe cei care au făcut parte din viața noastră.
Părintele Mircea Stoleriu vorbea despre pomenirea morților ca despre un semn al dragostei celor rămași pentru cei plecați și al credinței că viața nu se sfârșește odată cu moartea.
Poate că de aceea aprindem lumânări.
Pentru că nu putem opri timpul. Nu putem aduce înapoi oamenii dragi. Nu le mai putem spune tot ceea ce am fi vrut să le spunem, nu le mai putem cere iertare pentru vorbele rostite în grabă și nici nu le mai putem mulțumi pentru toate lucrurile bune pe care le-au făcut pentru noi.
Dar putem să ne amintim.
Putem să le rostim numele. Să povestim despre ei copiilor și nepoților. Să păstrăm ceva din bunătatea lor, din înțelepciunea lor, din felul lor de a privi lumea.
Și, poate mai important decât orice, putem încerca să fim noi înșine oameni de care ceilalți să-și amintească într-o zi cu drag.
Mă întorc cu gândul la lumânările acelea răzlețe, arzând în întunericul cimitirului din Vaslui.
Nu știu cine le-a aprins. Nu știu pentru cine ardeau. Dar fiecare dintre ele îmi părea o poveste care nu se încheiase odată cu viața celui plecat.
Și mă întreb dacă nu cumva adevărata noastră trecere prin lume se măsoară tocmai în ceea ce lăsăm în sufletele celorlalți.
Într-o vorbă bună, într-un ajutor dat la nevoie, într-o iertare, într-o amintire care încă mai aduce un zâmbet.
Poate că, într-o zi, cineva își va aminti și de noi. Poate va aprinde o lumânare. Sau poate, pur și simplu, va zâmbi amintindu-și o întâmplare trăită împreună.
Și atunci, undeva, în lumea celor vii, va mai pâlpâi puțin din lumina vieții noastre.
Dar până atunci, câtă lumină reușim să dăruim celor de lângă noi?
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toți cei plecați dintre noi!
Și să ne dea nouă, celor rămași, înțelepciunea de a-i prețui pe oameni cât timp îi avem alături.
