Categorie: Oameni și cultură

Articole despre oameni, cărți, evenimente și inițiative care dau valoare vieții culturale și comunității.

  • Victor Ion Popa – un mare creator pe care încă îl cunoaștem prea puțin

    Victor Ion Popa – un mare creator pe care încă îl cunoaștem prea puțin

    Vineri, 2 octombrie 2026, am participat, la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad, la conferința „Victor Ion Popa – Polivalența unui creator interbelic”, susținută de conf. univ. dr. Zamfir Bălan, de la Muzeul Brăilei „Carol I”.Evenimentul a fost găzduit de muzeograful Alina Salcă, căreia i se datorează și buna organizare a acestei întâlniri dedicate lui Victor Ion Popa.

    Invitația de a participa la acest eveniment am primit-o de la profesorul Gheorghe Gherghe, prezent, la rândul său, la conferință, un cunoscător pasionat al istoriei acestor locuri și autor al unor lucrări în care se regăsesc informații importante despre Victor Ion Popa și despre spațiul cultural în care acesta și-a avut rădăcinile.

    Am mers la această întâlnire crezând că știu câte ceva despre Victor Ion Popa. La urma urmei, este un nume apropiat mie nu doar prin operă, ci și prin legătura sa cu Dodeștiul, loc despre care am scris și în articolul „Dodeștiul, un spațiu al memoriei culturale”.

    Am plecat însă de la conferință cu un alt gând: noi, românii, îl cunoaștem prea puțin pe Victor Ion Popa.

    Îi cunoaștem câteva piese de teatru. Îi știm numele. Unii am văzut „Take, Ianke și Cadîr”, alții am citit „Mușcata din fereastră” sau „Ciuta”. Dar în spatele acestor titluri se află o operă și o personalitate culturală mult mai vaste.

    Victor Ion Popa – mult mai mult decât un dramaturg

    Conferința susținută de Zamfir Bălan a pus foarte bine în lumină extraordinara diversitate a preocupărilor lui Victor Ion Popa.

    A fost dramaturg, prozator și poet, dar și actor, scenograf, regizor, profesor, director de teatru, publicist, caricaturist și artist plastic.

    Greu de cuprins un asemenea om într-un singur cuvânt.

    De altfel, chiar anunțul conferinței surprindea foarte bine această dimensiune, spunând despre Victor Ion Popa că, în cele două decenii și jumătate de creație, „a ars […] cât alții într-o viață”.

    Și totuși, dintre toate aceste ipostaze, timpul a făcut ca publicul larg să păstreze în memorie mai ales dramaturgul.

    Până în 1932 – consacrarea prin teatru

    O primă parte a conferinței a urmărit perioada de creație de până în anul 1932.

    Victor Ion Popa se afirmase deja puternic în dramaturgia românească, iar succesul său nu era unul oarecare. Era confirmat atât de public, cât și de unele dintre cele mai importante distincții literare și teatrale ale vremii.

    Piesa „Ciuta”, montată în 1922 la Teatrul Național din București, i-a adus Premiul Asociației Criticilor Dramatici, iar în anul următor Victor Ion Popa a primit pentru aceeași piesă Premiul „I.L. Caragiale” al Teatrului Național.

    Câțiva ani mai târziu avea să vină o nouă confirmare de prestigiu: „Mușcata din fereastră” a fost distinsă în 1930 cu Premiul Academiei Române.

    Așadar, la începutul anilor ’30, Victor Ion Popa nu mai era un autor aflat în căutarea consacrării. Era deja un dramaturg apreciat, premiat și cunoscut publicului.

    Și tocmai din această perspectivă devine și mai interesant ceea ce avea să se întâmple cu următoarea sa mare piesă.

    În 1932 apare „Take, Ianke și Cadîr”.

    Astăzi ni se pare aproape imposibil de crezut, dar piesa care avea să devină una dintre cele mai cunoscute creații ale sale nu a fost întâmpinată, la început, cu același entuziasm. După cum a arătat conferențiarul, critica vremii a primit-o cu destulă răceală.

    Iată însă cât de interesant poate fi destinul unei opere.

    Criticii au fost rezervați.

    Publicul și timpul au judecat altfel.

    O piesă care a învins timpul

    După moartea autorului, „Take, Ianke și Cadîr” avea să cunoască un succes extraordinar.

    Piesa s-a jucat și continuă să se joace pe scene din întreaga țară, inclusiv la București, devenind una dintre acele creații teatrale pe care generații diferite le descoperă și le redescoperă.

    La Bârlad, legătura este cu atât mai puternică.

    În anul 1956, când teatrului bârlădean i s-a atribuit numele lui Victor Ion Popa, momentul a fost marcat prin montarea piesei „Take, Ianke și Cadîr”. De atunci, piesa a revenit în repetate rânduri pe scena teatrului care poartă numele autorului.

    De atunci, piesa a revenit în repetate rânduri pe scena bârlădeană, în diferite montări și distribuții. Iar dovada că mesajul său nu și-a pierdut actualitatea este chiar prezența sa în stagiunea 2025–2026 a Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad.

    Și continuă să atragă publicul.

    Ce dovadă mai bună poate exista pentru valoarea unei opere?

    O piesă primită cu răceală la apariție continuă să fie jucată la aproape un secol de la scrierea ei.

    Este una dintre cele mai frumoase revanșe pe care timpul le poate oferi unui scriitor.

    După 1932 – un prozator pe care îl cunoaștem prea puțin

    Conferința a urmărit apoi perioada de după 1932 și până la moartea scriitorului.

    Este perioada în care Victor Ion Popa se îndreaptă tot mai mult și către proză, lăsând în urmă o operă mult mai bogată decât lasă să se înțeleagă imaginea sa actuală în conștiința publicului.

    Dintre romanele sale, conferențiarul a evidențiat în mod deosebit „Velerim și Veler Doamne”.

    Și aici apare aceeași întrebare:

    Câți dintre cei care cunosc „Take, Ianke și Cadîr” au citit și romanele lui Victor Ion Popa?

    Probabil mult mai puțini.

    Poate tocmai aici se află problema.

    Am păstrat autorul, dar am pierdut din vedere o mare parte a operei sale.

    Două cărți la finalul unei întâlniri culturale

    La finalul conferinței, profesorul Gheorghe Gherghe, cel de la care primisem și invitația de a participa la eveniment, i-a oferit conf. univ. dr. Zamfir Bălan două dintre lucrările sale, ambele conținând informații relevante despre Victor Ion Popa și despre spațiul cultural de care acesta a fost legat.

    Prima este „Satele de la Obârșia Jigăliei. Dodești și Tămășeni”, scrisă de Gheorghe Gherghe și Mihai Apostu și apărută în anul 2020, la Editura Sfera.

    Cea de-a doua, „Târgul Bârladului. Geneza și hotarul”, apărută la Editura Sfera în 2015, este o monografie istorică dedicată Bârladului.

    Gestul profesorului Gheorghe Gherghe a completat firesc atmosfera conferinței și a subliniat legătura dintre cercetarea istorică locală, memoria locurilor și personalitatea lui Victor Ion Popa.

    Ce rămâne după o asemenea întâlnire

    Nu vreau să transform aceste rânduri într-o lecție de istorie literară. Nu sunt critic literar și nici profesor de literatură.

    Sunt doar un om care iubește cultura și care a avut privilegiul de a asculta povestea unui creator extraordinar.

    Iar uneori tocmai asemenea întâlniri ne fac să ne întoarcem acasă și să căutăm din nou o carte în bibliotecă.

    Pentru mine, aceasta este una dintre marile calități ale unei conferințe culturale: nu doar să îți spună lucruri pe care nu le știai, ci să îți trezească dorința de a afla mai mult.

    Avem datoria să-l redescoperim

    Concluzia conferinței mi s-a părut cât se poate de actuală.

    Victor Ion Popa merită să fie mai prezent în cultura română de astăzi.

    Nu doar prin „Take, Ianke și Cadîr”.

    Nu doar pe scena teatrelor.

    Ci și prin romanele sale, prin celelalte scrieri, prin activitatea sa teatrală și artistică și, mai ales, printr-o mai bună prezență în școală și în manualele din care tinerii își formează reperele culturale.

    Pentru că manualele nu transmit numai informații.

    Ele hotărăsc, într-o anumită măsură, și ce păstrăm din memoria noastră culturală.

    Victor Ion Popa a trecut deja cea mai grea probă: proba timpului.

    Merită felicitări Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad pentru organizarea și găzduirea unei asemenea întâlniri culturale, care readuce în atenția publicului personalități și opere importante ale culturii române. Astfel de evenimente nu înseamnă doar evocarea trecutului, ci și un mod de a păstra vie memoria culturală și de a o transmite mai departe. Felicitări, de asemenea, muzeografului Alina Salcă pentru implicarea în organizarea acestei conferințe și pentru crearea unui cadru în care Victor Ion Popa a putut fi redescoperit dincolo de imaginea dramaturgului cunoscut de publicul larg.

    Poate că acum este rândul nostru să facem următorul pas: să-l citim din nou. Și, poate, să descoperim că Victor Ion Popa este mult mai mare decât Victor Ion Popa pe care credeam că îl cunoaștem.

  • Dănuț Ailincăi – un om pentru oameni și pentru cultură

    Dănuț Ailincăi – un om pentru oameni și pentru cultură

    Joi, 23 iulie 2026, în sala Centrului Cultural Județean Vaslui, domnul Dănuț Ailincăi și-a lansat ediția a doua, revăzută și adăugită, a volumului „Dănuț Ailincăi 70+6 – Călător pe valul vieții”.

    Dănuț Ailincăi și invitații prezenți la lansarea volumului «Dănuț Ailincăi 70+6 – Călător pe valul vieții».
    Aspect de la lansarea ediției a doua a volumului «Dănuț Ailincăi 70+6 – Călător pe valul vieții».

    Invitat la acest eveniment, am avut onoarea de a-i înmâna cea de-a cincea diplomă din seria „Om pentru oameni”, distincție pe care Asociația „Solidar” o acordă unor persoane care, prin activitatea și exemplul lor, contribuie la binele comunității.

    Diploma i-a fost oferită domnului Dănuț Ailincăi în semn de recunoștință pentru întreaga activitate desfășurată în slujba culturii, pentru dăruirea și modestia sa și pentru dragostea cu care a promovat valorile românești.

    Dănuț Ailincăi oferă un autograf pe volumul lansat, în prezența lui Ionel Popa.
    Dănuț Ailincăi, alături de Ionel Popa, într-un moment dedicat volumului proaspăt lansat.

    Un om dedicat culturii și comunității

    În calitate de președinte al Asociației „Solidar”, am rostit cu această ocazie următorul discurs:

    „Dragi invitați,
    Stimată audiență,
    Doamnelor și domnilor,
    Preacucernice părinte,

    Există oameni care nu măsoară timpul în ani, ci în generațiile pe care le inspiră.

    Există oameni care transformă cultura într-o punte între trecut și viitor, între tradiție și sufletul comunității.

    Domnul Dănuț Ailincăi este unul dintre acești oameni.

    Ani la rând, în calitate de director al Căminului Cultural din comuna Văleni, județul Vaslui, și-a dedicat activitatea promovării culturii, tradițiilor și valorilor românești. A înțeles că un cămin cultural nu este doar o clădire, ci inima unei comunități: locul în care oamenii se întâlnesc, se recunosc și își păstrează identitatea.

    Nici după încheierea activității profesionale nu s-a retras din viața culturală. Dimpotrivă, a continuat, cu aceeași pasiune și dăruire, să fie prezent în mijlocul oamenilor, participând la numeroase manifestări artistice și culturale și contribuind la organizarea acestora. A devenit astfel un adevărat animator al vieții culturale din zonă.

    În memoria celor care i-au urmărit au rămas spectacolele susținute împreună cu regretatul Ion Chiriac. Într-o armonie artistică aparte, domnul Dănuț Ailincăi dădea glas poeziei patriotice și cupletelor umoristice, iar Ion Chiriac completa recitalul prin sensibilitatea acordurilor de chitară.

    Împreună au oferit publicului nu doar spectacole, ci și adevărate lecții despre dragostea față de neam, tradiție și frumos.

    Prin întreaga sa activitate, domnul Dănuț Ailincăi a demonstrat că actul cultural nu înseamnă doar spectacole, ci și educație, memorie, identitate și responsabilitate față de comunitate.

    A fost și rămâne un promotor al valorilor autentice, un om care a înțeles că fiecare poezie rostită și fiecare spectacol organizat pot întări legăturile dintre oameni și pot da sens apartenenței la aceeași comunitate.

    Pentru întreaga contribuție adusă vieții culturale a județului Vaslui și pentru exemplul oferit generațiilor care l-au cunoscut, Asociația «Solidar» are onoarea de a-i conferi domnului Dănuț Ailincăi Diploma de Excelență «Om pentru oameni».

    Diploma de Excelență „Om pentru oameni”, acordată de Asociația „Solidar” domnului Dănuț Ailincăi.
    Diploma de Excelență „Om pentru oameni”, conferită domnului Dănuț Ailincăi de Asociația „Solidar”, la 23 iulie 2026.

    Domnule Dănuț Ailincăi,

    Prin această diplomă nu dorim doar să vă felicităm. Dorim, înainte de toate, să vă mulțumim.

    Vă mulțumim pentru că ați dovedit că un om poate sluji o comunitate prin cultură, prin cuvânt și prin puterea exemplului.

    Ați păstrat vie dragostea pentru poezie, pentru tradiție și pentru identitatea noastră românească. Ați adus bucurie în sufletele oamenilor și ați făcut ca scena Căminului Cultural din Văleni să fie, ani la rând, o școală a frumosului și a demnității.

    În numele Asociației «Solidar», vă mulțumim pentru tot ceea ce ați dăruit oamenilor.

    Faptele trec din prezent în istorie doar atunci când o comunitate le prețuiește. Prin această distincție ne îndeplinim o datorie de onoare: aceea de a vă spune, cu respect și recunoștință, «Mulțumim!».

    Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, putere și bucuria de a vedea că semințele pe care le-ați sădit în sufletele oamenilor continuă să rodească.

    Felicitări și la mulți ani, domnule Dănuț Ailincăi!”

  • Dodeștiul, un spațiu al memoriei culturale

    Dodeștiul, un spațiu al memoriei culturale

    De la Victor Ion Popa la Mihai Apostu

    La 28 iulie 2026, am avut onoarea de a vorbi, la Dodești, despre două dintre cele mai puternice repere ale identității culturale a acestei comunități: Victor Ion Popa și Mihai Apostu.

    Nu sunt profesor de literatură și nici critic literar. Sunt inginer silvic și consultant, dar, înainte de toate, sunt dodeștean și iubitor de cultură.

    Ca inginer silvic, am învățat un lucru simplu: niciun arbore nu poate deveni falnic fără rădăcini puternice. Cred că același adevăr este valabil și pentru oameni, dar și pentru comunități.

    Un sat care își pierde memoria seamănă cu un arbore rămas fără rădăcini. Dodeștiul are însă rădăcini adânci, iar cultura reprezintă una dintre cele mai trainice.

    Participanți la întâlnirea culturală din Dodești, cu volume de carte expuse în prim-plan.
    Aspect de la întâlnirea culturală desfășurată la Dodești, în data de 28 iulie 2026.

    Victor Ion Popa și rădăcinile sale dodeștene

    Despre Victor Ion Popa s-au scris biblioteci întregi. Dramaturg, prozator, regizor, scenograf, desenator și profesor, el rămâne una dintre personalitățile complexe ale culturii române interbelice.

    Este numit adesea „scriitorul de la Dodești”. În realitate, s-a născut la Bârlad, dar familia sa era profund legată de Dodești. Aici, la bunici, a petrecut multe zile ale copilăriei și tinereții. Tot aici a cunoscut oamenii, poveștile și frumusețea acestor locuri.

    Dodeștiul nu a rămas pentru el doar o amintire. A devenit parte din universul operei sale.

    Victor Ion Popa nu și-a uitat obârșia. Dimpotrivă, a rămas preocupat de viața culturală, spirituală, socială și economică a comunității. S-a implicat în dezvoltarea satului și a încercat să atragă sprijinul instituțiilor culturale patronate de Casa Regală.

    Două opere, un mesaj comun

    Am sentimentul că între două dintre operele sale importante, Take, Ianke și Cadâr și Sfârlează cu Fofează, există o legătură mai profundă decât pare la prima vedere.

    Cele două lucrări sunt diferite ca specie literară, personaje și construcție. Prima este o piesă de teatru despre relațiile dintre oameni care aparțin unor comunități etnice și religioase diferite. Cea de-a doua este un roman despre visul unui tânăr de a se ridica prin inteligență, imaginație și muncă.

    Privite însă în contextul epocii în care au apărut, amândouă par să transmită un mesaj comun: viitorul unei societăți nu poate fi clădit prin ură, excludere și exaltare naționalistă, ci prin omenie, cooperare, educație și creație.

    „Take, Ianke și Cadâr” – lecția conviețuirii

    În anul 1932, când curentele naționaliste și antisemite deveneau tot mai vizibile în viața politică și socială românească, Victor Ion Popa aducea pe scenă piesa Take, Ianke și Cadâr. Premiera a avut loc la 25 martie 1932, la Teatrul „Maria Ventura” din București.

    Alegerea personajelor era semnificativă: Take este român, Ianke este evreu, iar Cadâr este turc. Cei trei trăiesc unul lângă altul, muncesc, se ceartă, glumesc și se ajută. Diferențele dintre ei sunt reale, dar nu le anulează umanitatea comună.

    Piesa nu neagă identitățile etnice și religioase. Fiecare personaj își păstrează individualitatea, limbajul și tradițiile. Victor Ion Popa arată însă că identitatea nu trebuie transformată într-o armă îndreptată împotriva celuilalt.

    Prin iubirea dintre Ana și Ionel, doi tineri care încearcă să depășească prejudecățile părinților și ale comunității, piesa devine mai mult decât o comedie. Devine o invitație la conviețuire, toleranță și înțelegere.

    Privind retrospectiv, mesajul ei pare aproape profetic. Nu putem afirma că Victor Ion Popa a prevăzut tragediile care aveau să urmeze. Putem spune însă că a înțeles pericolul prejudecăților și al separării oamenilor după criterii etnice sau religioase.

    Istoria avea să ne arate, din nefericire, până unde puteau ajunge naționalismul extremist, antisemitismul și ideologiile totalitare.

    „Sfârlează cu Fofează” – puterea de a construi

    La numai patru ani după apariția piesei, în 1936, Victor Ion Popa publica romanul Sfârlează cu Fofează.

    De această dată, atenția autorului se îndreaptă de la relațiile dintre oameni către problema progresului. El construiește povestea lui Toader Mândruță, un tânăr din Vâltotești însuflețit de visul zborului.

    Toader nu încearcă să se ridice prin contestarea, umilirea sau înlăturarea altora. El încearcă să se ridice, la propriu și la figurat, prin muncă, imaginație, ingeniozitate și perseverență.

    Nu naționalismul zgomotos face o națiune puternică. Nu proclamarea superiorității față de alte popoare și nici căutarea permanentă a unor dușmani.

    O societate progresează prin oamenii care învață, muncesc, cercetează, construiesc și îndrăznesc să transforme o idee în realitate.

    Toader Mândruță nu este un erou al confruntării, ci unul al creației. Nu are putere politică, avere sau poziție socială. Are însă curiozitate, talent practic și o extraordinară capacitate de a visa.

    Din materiale simple și cu mijloace puține, încearcă să construiască o mașină de zbor. Eșecurile nu îl opresc, iar neîncrederea celor din jur nu îl determină să renunțe. Visul său devine proiect, iar proiectul devine muncă.

    Aici se află adevărata dimensiune motivațională a romanului. Victor Ion Popa ne arată că ridicarea unui om nu se realizează prin coborârea altuia, ci prin propria muncă și propria devenire.

    Conviețuire și creație

    Privite împreună, cele două opere par să ofere două răspunsuri succesive la aceeași întrebare: pe ce cale trebuie să meargă o societate pentru a avea viitor?

    Prin Take, Ianke și Cadâr, răspunsul este: prin conviețuire, respect și recunoașterea umanității celuilalt.

    Prin Sfârlează cu Fofează, răspunsul este: prin educație, creativitate, inovație, muncă și încredere în propriile posibilități.

    Prima operă ne avertizează asupra pericolului dezbinării. Cea de-a doua ne arată forța creatoare a unei societăți care își încurajează oamenii să viseze și să construiască.

    În prima, Victor Ion Popa apără pacea dintre oameni. În cea de-a doua, apără dreptul omului simplu de a se ridica prin propriile puteri. În amândouă, refuză ideea că progresul poate izvorî din ură.

    Această asociere nu trebuie înțeleasă ca o afirmație că Victor Ion Popa și-ar fi conceput scrierile ca pe un program politic. Literatura sa este mult mai bogată și nu poate fi redusă la o singură interpretare. Totuși, succesiunea celor două opere permite și o asemenea lectură.

    Într-o epocă în care unii îi îndemnau pe oameni să se teamă unii de alții, Victor Ion Popa îi invita să trăiască împreună.

    Într-o epocă în care progresul era confundat cu forța, dominația și superioritatea națională, el propunea un alt model: omul simplu care își folosește inteligența, își urmează visul și construiește ceva folositor.

    O societate sănătoasă are nevoie, mai întâi, ca oamenii să poată trăi împreună. Dar conviețuirea nu este suficientă. Ea trebuie urmată de educație, creație, muncă și progres.

    Take, Ianke și Cadâr ne învață să nu ridicăm ziduri între oameni. Toader Mândruță ne învață să ridicăm aripi.

    Tradiția poetică a Dodeștiului

    Dacă Victor Ion Popa a făcut cunoscut universul Dodeștiului în literatura română, Mihai Apostu este scriitorul care l-a păstrat viu în literatura contemporană.

    Spiritul poetic al Dodeștiului este probabil mai vechi decât știm. Victor Ion Popa a cules versurile răzeșului Nicu Codreanu și le-a publicat în reviste culturale din București, în perioada interbelică.

    Mai târziu, Moș Ionică Luca, tatăl regretatului profesor de istorie Dumitru Luca, a dedicat Dodeștiului o poezie publicată într-o revistă.

    Sunt dovezi că sufletul acestui sat s-a exprimat prin poezie încă de acum multe decenii.

    Mihai Apostu – „Bardul de la Dodești”

    Un moment important al acestei deveniri culturale îl reprezintă Mihai Apostu. Înaintașii au lăsat poeme. Mihai Apostu a construit și continuă să construiască o operă coerentă și matură, în care Dodeștiul nu este doar un loc, ci o stare de spirit.

    Poetul Mihai Apostu prezentând unul dintre volumele sale la întâlnirea culturală din Dodești.
    Mihai Apostu, «Bardul de la Dodești», prezentând unul dintre volumele sale.

    În paginile sale regăsim dealurile, pădurile, ulițele, răzeșii, bisericile, istoria și oamenii satului. Dodeștiul devine personaj, memorie și identitate.

    Contribuția lui Mihai Apostu depășește însă poezia. Prin studiile dedicate lui Victor Ion Popa, prin cercetările referitoare la istoria locală, prin activitatea editorială și prin implicarea în viața culturală a comunității, el a devenit unul dintre păstrătorii importanți ai memoriei Dodeștiului.

    Dodeștiul îi datorează mai mult decât volumele sale de poezie. Îi datorează faptul că i-a păstrat memoria și a făcut ca numele satului să circule prin literatură, istorie și cultură.

    A demonstrat că un sat poate deveni un univers atunci când este privit cu dragoste și talent.

    Așa cum literatura română îl are pe Vasile Alecsandri, „Bardul de la Mircești”, cred că timpul ar putea așeza lângă numele lui Mihai Apostu un alt supranume:

    „Bardul de la Dodești”.

    Nu ca termen de comparație valorică, ci ca expresie a legăturii profunde dintre un poet și locul care i-a hrănit sufletul și inspirația.

    Nu este o întâmplare că am vorbit despre Victor Ion Popa și Mihai Apostu în cadrul aceleiași întâlniri culturale.

    Primul a făcut cunoscut universul Dodeștiului. Cel de-al doilea l-a redescoperit, l-a aprofundat și l-a îmbogățit pentru generațiile de astăzi.

    Între ei nu există concurență, ci continuitate. Aceasta este poate cea mai frumoasă dovadă că Dodeștiul are o adevărată vocație culturală.

    Cultura rămâne

    Există localități care au monumente și există localități care au personalități. Sunt însă puține comunități care au memoria scrisă chiar de oamenii lor.

    Dodeștiul are acest privilegiu. Victor Ion Popa i-a dat prestigiu, iar Mihai Apostu i-a păstrat memoria.

    Între cei doi se întinde mai bine de un secol de cultură dodeșteană, iar noi avem datoria să ducem această moștenire mai departe.

    Investițiile cele mai valoroase nu sunt întotdeauna cele care se văd. Sunt cele care rămân.

    Iar cultura rămâne și modelează generații.

    Poemul Toamnă în Dodești, scris de Mihai Apostu, exprimă emoționant legătura dintre om, strămoși și locul natal:

    „Și dacă urci ca să privești din deal,

    Din deal de la Ursoaia dacă poți…

    Vezi un pastel ce pare ireal

    Ce-i traversat de-un scârțâit de roți!

    E „mușuroiul” nostru moștenit

    În care-am învățat să spunem… casă,

    E locu-n care, dacă-ai revenit,

    Te-așezi cu toți strămoșii tăi la masă!

    Cum să nu vii acasă să trăiești?

    Cum poți să uiți că noi am fost aleși?

    Să fim desprinși din marile povești

    Să dăinuim în veacuri ca răzeși!

    Așa că… dodeștene, hai acasă-

    Ca să trăiești aici sau să ne întâlnești

    Să așezăm cu drag în harta țării

    Numele satului Dodești!”

    Dodeștiul nu este doar un punct pe hartă. Este un spațiu al memoriei, al creației și al continuității.

    Un loc în care rădăcinile trecutului pot hrăni în continuare cultura generațiilor viitoare.

  • Lansare de carte, Daniel Grosu

    Lansare de carte, Daniel Grosu

    În data de 8 august 2024, la Casa de Cultură din Vaslui a avut loc lansarea cărții „Un extraterestru în pădurea Paiu”, autor Daniel Grosu.

    Evenimentul s-a bucurat de prezența mai multor personalități ale culturii vasluiene, intelectuali sau iubitori de literatură, dintre care evidențiez: Ionel Bordeianu – directorul Casei de Cultură „Constantin Tănase” Vaslui, Dan Ailincăi, cel care a fost moderatorul acestei lansări, profesorul Paul Munteanu, scriitorul Ioan Mâcnea Vetrișanu, caricaturistul Nicolae Viziteu, poetul și pictorul Octav Gălățeanu, epigramistul Ioan Toderașcu, sculptorul Gheorghe Alupoaie, pictorul George Leteanu, scriitorii Paul Zahariuc, Ioan Parfeni, Petru Grădinaru, dar, ca o surpriză, chiar Mircea Bezanov, cel în a cărui cârcă autorul a pus întâlnirea imaginară cu extraterestrul. De asemenea, reprezentanții presei: Lili Trifu – Vaslui TV, Mihai Ionescu – TV Total, Mihaela Manu – Vremea Nouă. Înregistrarea evenimentului se poate vizualiza la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=6Sbz6kIf0NY&t=40s

    Alături de cei de mai sus am avut onoarea de a fi participant și chiar am putut exprima câteva gânduri cu referire la cartea lansată.

    Daniel Grosu s-a născut la Vaslui la 8 august 1969. A lucrat ca ziarist în redacțiile mai multor publicații locale: „Phoenix”(1990), „Oferta”(1992-1995), „Monitorul de Vaslui”(1996-2000), „Observator”(2000), „Est Expres”(2000-2002), „Ghimpele de Vaslui”(2008-2010), „Informații agricole”(2014), „Solidar”(2014).

    A fost colaborator la publicațiile: „În slujba patriei”(1988), „Povești adevărate”(1998), „Prosport”(1998-2004), „Adevărul de Vaslui”(2002-2003), „România Liberă”(2003-2007), „Ziarul de investigații”(2012-2014.

    Cărți publicate:

    „Eu și Păcăliciul”, roman,1997;

    „Dincolo de iubire”, roman, 2002;

    „Toamnă kaki”, roman, 2006;

    „Cu sufletul în palmă”, culegere de eseuri, 2006;

    „Când norii se sărută”, volum de proză scurtă, 2007;

    „Profesorul de moarte”, volum de versuri, 2007;

    „Călugărița”, roman, 2010;

    „Dedesubt”, roman, 2010;

    „Demnitate vândută”, roman, 2015;

    „Dincolo de viață”, roman, 2019. 

    Este membru fondator al Asociației culturale „ARCA POESIS-ION IANCU LEFTER” din Vaslui.

    Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași.

    Cartea „Un extraterestru în pădurea Paiu” nu e un roman de science-fiction cum am fi tentați să credem dacă ar fi să ne luăm după titlu. Se dorește a fi o carte cu povești umoristice și nu numai. Titlul este preluat de la un articol publicat cu același nume cu ocazia zilei de 1 aprilie 1993 în ziarul „Oferta”. Articolul cu pricina apare la sfârșitul acestei cărți. Autorul preia în articol o informație de la un cetățean pe nume Mircea Bezanos care s-ar fi întâlnit cu un extraterestru în pădurea Paiu. Daniel Grosu folosise în articol numele lui Mircea Bezanos care chiar există în realitate fiind un prieten de familie și care lucra la acea vreme la depozitele Federalcoop, unde era pompier. Prezent la lansarea de carte, Mircea Bezanos a povestit ce a pățit în urma acelui articol de 1 aprilie. Foarte mulți chiar au crezut că el s-a întâlnit cu un extraterestru astfel că a fost asaltat de prieteni, cunoscuți, să detalieze întâlnirea. De fapt, Daniel Grosu fără să-și dea seama, a dovedit influența social-media asupra populației credule. Cu mulți ani înainte celebrul regizor Orson Welles1 experimentase ceva asemănător dar într-o locație mult mai mare: New York. Detalii găsiți accesând link-ul https://www.dw.com/ro/fake-news-cu-80-de-ani-%C3%AEn-urm%C4%83-o-emisiune-radio-%C5%9Foca-america/a-46090331

    Orson Welles  a arătat atunci că o populație deja înspăimantată(pe atunci bântuia spectrul războiului care avea să fie declanșat de către Hitler), e foarte ușor de indus în eroare. Dar oare populația actuală, nu numai din România, ci și din alte state, înspăimântată ba de coronavirus, ba de spectrul unui alt război etc, nu cade mai ușor pradă fake-news-ului?

    Personajele cărții, cele mai multe, sunt vasluienii de rând. Autorul a trăit printre ei și activitatea jurnalistică poate l-a ajutat să-i cunoască mai bine.După cum bine se cunoaște, cei mai mulți vasluieni trăiesc din venituri oferite de stat: ajutor social, ajutor de șomaj sau alocații. Vasluiul ca municipiu, ca și întreg județul, de altfel, nu reușește să țină pasul cu dezvoltarea economică pe care o cunosc alte regiuni ale țării. Pe acest fond apar tot felul de situații, parte din acestea descrise de autor cu umor cum ar fi, de exemplu, achizițiile pe caiet.

    Pe fondul vieții pline de nevoi, o bună parte din vasluieni își îneacă necazul … în băutură. Și la băutură, câte nu face omul! Exemple avem și în cartea de față. Din fericire, autorul tratează doar situații hilare, în realitate, pe fondul consumului de alcool apar și situații pline de tragism.

    Bineînțeles că și adulterul merge mână în mână cu băutura! Adulterul e o sursă de hormoni ai fericirii pentru unii vasluieni și iată că devine și sursă de inspirație pentru autorul Daniel Grosu!  

    Autorului însă aproape îi piere cheful de umor când prezintă situația pensionarilor:

    „Amăgiți permanent de o cohortă de guverne, pensionarii strâng din dinți și trag de viață, atâta cât le-a mai rămas. ……..

    În prezent, păcălicii din fruntea statului român au ajuns până într-acolo încât aproape au desăvârșit umilința, pensionarii ajungând să stea la rând, la casele de ajutor ale pensionarilor, pentru a se împrumuta măcar cu banii care să le permită să-și ia un ou de Paște și o frântură de șorici, de Crăciun…. Cu un guvern anapoda și un președinte de țară și mai anapoda, s-a ajuns ca un pensionar să facă pur și simplu infarct, după ce s-a auzit că nu mai sunt fonduri pentru plata pensiilor.”

    Cartea de față evidențiază și nostalgia vasluienilor față de trecutul comunist, nostalgia față de sărbătorile comuniste: 1 Mai, 2 Mai, 5 Mai, 8 Mai, 9 mai, 10 Mai etc. Apropo de ziua de 1 Mai, pe vremea comunismului era sărbătorită Ziua Muncii. Cu sarcasm, unul din personaje propune ca la 1 Mai mai bine s-a sărbători Ziua Șomerului(având în vedere lipsa locurilor de muncă la Vaslui, ca să fiu mai explicit). Cât despre ziua de 2 Mai când se sărbătorea Ziua Tineretului, unul din personaje precizează : „iștia mai tineri s-au dus să hămălească prin străinătățuri”.

    Automat autorul este împins spre nostalgie amintind și  de unele obiective care nu mai sunt în peisajul vasluian: Restaurantul Feroviarul, Terasa Trandafirilor, Restaurantul Moldova etc.

    Cu multă tandrețe sunt evocate unele personalități ale Vasluiului plecate dintre noi,la care Daniel Grosu a ținut și ține foarte mult. E vorba de nea Titi Filip, pe care și eu l-am cunoscut, un om de o rară blândețe, de d-ul prof. Dan Ravaru2, de asemeni, pe care l-am cunoscut, de poeții Ion Enache3 sau Ion Iancu Lefter4. 

    Cu finețe, este luată în colimator și administrația vasluiană neglijentă cu unele monumente.

    Dar cel mai bine este evidențiată minciuna, minciuna servită de social-media,  minciuna servită de politicieni în porții zilnice și care face ca vasluienii să-i voteze în speranța că minciuna se va termina și vor veni conducători care să se aplece cu adevărat și spre necazurile lor. 

    Autorul se întreabă: Ar putea exista o lume fără minciuni? Câți dintre noi ar suporta să li se spună adevărul în față?”

    Evident, e greu de suportat adevărul! Și mulți creatori au deranjat când au spus adevărul! Mihai Eminescu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Cezar Ivănescu, George Filip, Ana Blandiana, Nina Cassian și lista e lungă, au avut de suferit când au spus adevărul! Istoria literaturii române consemnează și exemple în sens invers dintre care unul mi se pare reprezentativ: George Lesnea5 a scris ode și pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriașul Nicolae Malaxa, dar și pentru Partidul Comunist Român și pentru Nicolae Ceaușescu. Și a obținut o multitudine de premii…adică minciunile puse în versuri chiar l-au ajutat!(https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Lesnea)

    David Popovici6, recent medaliat la Olimpiadă, a exprimat niște nevoi ale sportului românesc la care politicienii ar trebui să acorde atenție, într-un interviu pe când încă era la Paris și drept urmare….nu a mai fost așteptat la aeroport! Cu un pic de minciună, David ar fi fost așteptat ca un rege!

    Și când minciuna este atât de importantă, cum să nu-i dedici o carte?

    Autorul trage un semnal de alarmă: „Trăim într-o lume cu 365 de 1 aprilie pe an”. Unul din capitole se numește: „Vasluienii se țin bine de nasul lui Pinocchio”. Ca preambul apare următorul text:

    „Ca o variantă – mult mai romantică – a autohtonului Păcală, am putea înșira aici o poveste despre Pinocchio, cel căruia îi crește nasul în funcție de minciunile spuse, pripășit pe la Vaslui…. Dar, dacă s-ar adapta povestea asta într-o zonă deja urgisită, cum este aceasta a noastră, nu cumva ar trebui ca parlamentarii să-și ducă năsucurile interminabile și doldora de minciuni cu câte-un dispozitiv special, eventual să găsească o altă modalitate de a face mai mici aceste năsucuri, prin desfiletare, măcar ca să nu vadă chiar toată lumea rușinea în care ei trăiesc zi după zi?!”(pag.142).

    În concluzie, cartea „Un extraterestru în pădurea Paiu” nu este numai o carte de povești umoristice. Reprezintă și o frescă a perioadei postdecembriste pentru orașul și județul Vaslui așa cum, tot cu umor, tratează revoluția din 1989 de la Vaslui, talentatul regizor Corneliu Porumboiu7 în filmul „A fost sau n-a fost”. Umor, umor, însă autorul evidențiază și o anumită problematică socială a urbei astfel că se desprind câteva teme interesante pentru politicieni cât și pentru administrația locală. Și vasluienii de rând ar avea ceva de învățat din care cel mai important ar fi să nu se mai lase ușor mințiți mai ales de către politicieni în campaniile electorale!

    Felicitări Daniel Grosu! Vă invit să citiți cartea și cu siguranță vă veți descreți frunțile! 

    1. George Orson Welles (n. 6 mai 1915, Kenosha, Wisconsin, SUA – d. 10 octombrie 1985, Los Angeles, California, SUA) a fost un regizor de film și teatru, actor, scenarist, distribuitor și producător american. Fiind considerat un copil minune, a studiat diversele arte ale divertismentului și spectacolului, ca să ajungă să exceleze în cele mai multe dintre ele. ↩︎
    2. Dan Ravaru (3 aprilie 1941, Bârlad – 28 septembrie 2020, Vaslui) – profesor, folclorist, etnograf, publicist. ↩︎
    3. Ion Enache (27 septembrie 1950,satul Chirceşti, comuna Micleşti, jud. Vaslui – 31 mai 2006, Vaslui) – a fost un poet român.
      ↩︎
    4. Ion Iancu Lefter (n. 28 septembrie 1940, Gura Albești, județul Vaslui – 1 martie 1990, Vaslui) a fost un poet român. ↩︎
    5. George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; n. 25 martie 1902, Iași – d. 6 iulie 1979, Iași) a fost un poet și traducător român.
      ↩︎
    6. David Popovici (n. 15 septembrie 2004, București, România) este un înotător român, specializat în stilul liber. Este primul campion olimpic al natației masculine din România. Este campion mondial și european în 2022 la 100 de metri și la 200 de metri în stil liber. David Popovici a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m liber masculin și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali masculin din istoria înotului. El deține recordul mondial la juniori la proba de 100 m liber, precum și recordul mondial la juniori, la 200 m liber. ↩︎
    7. Corneliu Porumboiu (n. 14 septembrie 1975, Vaslui) este un regizor, scenarist și producător român contemporan. În 2005 scrie și regizează primul său lungmetraj „A fost sau n-a fost?” selectat în Quinzaine des Realisateurs unde obține premiul Camera d’Or. Filmul a primit peste 20 de premii în festivaluri din întreaga lume și a fost distribuit în peste 30 de teritorii. ↩︎

  • Naționala de fotbal, neputință sau….nenoroc?

    Naționala de fotbal, neputință sau….nenoroc?

    Am vizionat aseară meciul amical de fotbal România-Liechtenstein, partidă disputată pe teren propriu. S-a terminat egal și imediat au apărut o mulțime de comentarii mai mult sau mai puțin dure la adresa tricolorilor. A fost ultima partida de verificare disputată de selecționata noastră înainte de Campionatul European de Fotbal ce se va desfășura în Germania începând cu data de 14  iunie. Meciul ne-a arătat o selecționată a României nici pe departe pregătită de competiția la care s-a calificat, să nu uităm, grație unui noroc la tragerea la sorți a grupelor. Rar am văzut o neputință mai mare în a marca! La sfârșit gândul m-a dus la bancul cu Gheorghe care avea un cal și dorea să-l vândă. Vi-l relatez ca să mai îndulcim amarul:

    „Gheorghe merge cu gloaba la târg.

    – Cum trage calul ăsta la căruță, bade?

    – D-apoi, nu prea trage.

    – Da la plug, trage?

    – Nu prea.

    – O fi bun de călăreală, atunci.

    – N-aș crede.

    – Păi, atunci de ce l-ai adus să-l vinzi?

    – Nu l-am adus să-l vând.

    – Dar ce păcatele mele vrei să faci cu el?

    – Vreau să-l fac de rușine.”

    Cam asta e cu naționala noastră de fotbal! După cum arată, șanse mici să obțină ceva, doar să se facă de rușine! N-ar fi o problemă așa gravă dacă nu ar fi echipa națională! E în joc imaginea României! Fiind vorba de o selecționată, vinovați nu sunt jucătorii! Aici de vină e întreg sistemul! Eu nu cred că în România nu sunt jucători cu care putem alcătui o formație mai competitivă! Fiind vorba de selecționată de fotbal, văd două cauze pentru slăbiciunile de care dă dovadă:

    -fie selecționerul nu are fler;

    -fie sistemul în totalitate e greșit în sensul că cei cooptați nu sunt aduși pe criterii corecte care să ducă spre performanță. 

    Iată că dacă la fotbalul mare nu arătăm prea bine, echipa de minifotbal a ajuns în finala Campionatului European după ce că este deja Campioană Mondială! Echipa de minifotbal s-a croit pe bază de competențe! Sunt selecționați jucători pe bază a ceea ce arată indiferent unde joacă în mod obișnuit!

    Așa ar trebui alcătuită selecționata națională, pe criteriul performanței! Nu trebuie să se bazeze neapărat pe jucători făcuți mari de scouteri! Mulți din cei convocați sunt foarte slabi! Eu nu cred că în România nu sunt jucători mai buni. Nu cred că din miile de jucători practicanți  nu sunt 2-3 jucători capabili să bage mingea aia în poartă înainte de a o pierde! Sistemul însă nu-i lasă pe cei buni să iasă la suprafață pentru că sunt alte interese!

    În concluzie, naționala României are nevoie de foarte mult noroc și foarte multă baftă la Campionatul European care să compenseze neputințele jucătorilor,…. Doar dacă Dumnezeu face vreo minune ca să obțină vreo niscaiva performanță! 

    O să închei cu un proverb de-al nostru. Îl dedic jucătorilor: 

    „Orice cal de curse ajunge gloabă, dar nu orice gloabă a fost cal de curse!”

  • Jos pălăria, domnule Pleșu!

    Jos pălăria, domnule Pleșu!

    Aseară, 10 mai 2024, în cadrul emisiunii „Românii au talent”, au urcat pe scenă copiii care formează Grupul „Dacii Liberi”, pregătit de profesorul Corneliu Pleșu.

    Prestația lor a primit trei răspunsuri de „DA”, rezultat care le-a permis să meargă în etapa următoare. A existat și un „NU”, din partea lui Mihai Bobonete. Nu împărtășesc această apreciere, după cum nu am înțeles nici unele dintre observațiile făcute la adresa grupului.

    Muzica folk și doina nu sunt genuri ușor de interpretat și nici nu se adresează oricărui gust. Tocmai de aceea, consider că evaluarea unor asemenea momente trebuie să țină seama atât de calitatea interpretării, cât și de mesajul transmis, de efortul copiilor și de valoarea culturală a repertoriului ales.

    O apreciere mai echilibrată a avut Andra, un profesionist al muzicii. Chiar dacă a formulat unele observații critice, a recunoscut valoarea momentului și le-a acordat copiilor un meritat „DA”.

    Dincolo de părerile juriului sau de comentariile apărute în mediul online, prestația copiilor nu poate diminua cu nimic meritele profesorului Corneliu Pleșu.

    I-am remarcat de mai multă vreme pasiunea cu care lucrează alături de copii. Își cunoaște bine misiunea și dovedește nu numai talent muzical, ci și calități pedagogice deosebite. Descoperă tineri talentați, îi ajută să capete încredere în propriile puteri, îi pregătește și le oferă șansa de a urca pe scenă.

    Ce poate fi mai frumos pentru un dascăl?

    Profesorul Pleșu este, într-un fel, asemenea antrenorilor care lucrează cu grupele de copii. Știe că membrii formației vor crește, că unii își vor alege alte drumuri și că, la un moment dat, componența grupului se va schimba. Cu toate acestea, va continua să o ia de la început, să descopere alți copii talentați și să le insufle dragostea pentru muzică.

    Aceasta este, cred eu, adevărata satisfacție a muncii sale: să transforme talentul în pasiune și să ofere fiecărui copil șansa de a se descoperi.

    În mediul online au apărut și observații referitoare la numărul membrilor grupului sau la prezența saxofonului. Poate că unele dintre acestea merită discutate. Dar dacă în formație există un copil care iubește saxofonul, cum să-l lași acasă? Cum să nu-i oferi și lui șansa de a urca pe scena de la „Românii au talent” și de a trăi emoțiile unui asemenea moment?

    Același lucru se poate spune și despre dimensiunea grupului. Uneori, misiunea unui profesor este mai importantă decât perfecțiunea unei formule scenice. El nu pregătește doar un spectacol, ci formează oameni și le oferă copiilor experiențe care îi pot marca frumos pentru întreaga viață.

    La Bârlad există un grup de copii care cucerește inimile românilor oriunde se prezintă. Membrii săi au urcat pe numeroase scene, alături de interpreți și cantautori cunoscuți. Tot datorită acestei mișcări culturale, la Bârlad urma să se desfășoare, pe 19 mai 2024, prima ediție a unui festival național de folk.

    Meritul principal îi revine profesorului Corneliu Pleșu. Alături de el trebuie apreciat și domnul Ivan, precum și sprijinul acordat de autoritățile publice locale.

    Pentru efortul și pasiunea cu care lucrează alături de acești copii, pentru talentul pedagogic, pentru inspirația de a-i îndruma și motiva și pentru contribuția adusă prestigiului municipiului Bârlad, profesorul Corneliu Pleșu merită respectul nostru.

    Dumnealui este un exemplu pentru alți dascăli, așa cum Grupul „Dacii Liberi” poate fi un exemplu pentru alți copii.

    Jos pălăria, domnule Pleșu!

  • Dorina Stoica și ferestrele deschise spre suflet

    Dorina Stoica și ferestrele deschise spre suflet

    Zilele acestea am găsit răgazul să citesc „Ferestre în ziduri”, volum de poezii pe care l-am primit chiar de la autoare, poeta Dorina Stoica din Bârlad.

    Cartea a fost distinsă cu Premiul „Nicolae Dabija” la Festivalul Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, ediția a XVI-a, desfășurat în anul 2023 la Râmnicu Sărat, în cadrul unui proiect al Editurii Rafet.

    Coperta și prezentarea volumului de poezii „Ferestre în ziduri”, de Dorina Stoica.
    Volumul de poezii „Ferestre în ziduri”, de Dorina Stoica, distins cu Premiul „Nicolae Dabija” în anul 2023.

    Soarta a făcut să o cunosc pe autoare înainte de a-i descoperi creația. Ne-am întâlnit la Mănăstirea Bogdănița, unde doamna Dorina Stoica venise în pelerinaj. Eu și soția mea participăm frecvent la Sfânta Liturghie săvârșită aici, iar după una dintre slujbe am avut bucuria să o ascultăm recitând o poezie din propria creație.

    Nu voi încerca să fac o analiză literară, pentru care nu am pregătirea necesară. Vreau doar să împărtășesc felul în care am primit această carte și emoțiile pe care mi le-a trezit. Cred că o carte merită recomandată atunci când reușește să ne miște sufletul, să ne pună pe gânduri și să lase ceva luminos în urma lecturii.

    Dorina Stoica este cunoscută îndeosebi ca autoare de literatură religioasă. Volumul „Ferestre în ziduri” nu se limitează însă la această dimensiune, deși credința creștină este prezentă în profunzimea multor poezii.

    Versurile ne dezvăluie omul din spatele cărții: sensibilitatea, amintirile, întrebările, bucuriile și vulnerabilitățile sale. Autoarea scrie cu sinceritate și nu se sfiește să-și recunoască slăbiciunile omenești.

    Pentru Dorina Stoica, poetul este un căutător al adevărului, capabil să descopere lumina chiar și într-o lume tulburată:

    „Poetul e un căutător de perle îngropate
    într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate…”

    — fragment din poezia „Un poet…”

    În paginile volumului regăsim crâmpeie din copilărie și din viața de fiecare zi, dar și reflecții despre mamă, tată, primăvară, renaștere, Înviere și trecerea timpului. Peste toate se așază încrederea în Dumnezeu și speranța că, dincolo de încercări, viața își poate redobândi lumina.

    Un fragment din poezia „Mâine” surprinde frumos această stare:

    „cu voia lui Dumnezeu,
    care ne trimite ploaie
    ca să înflorească ferestrele.”

    — fragment din poezia „Mâine”

    Un alt lucru care m-a impresionat este modestia autoarei. Dorina Stoica nu își transformă suferințele în resentimente și nu răspunde răutății prin răutate. Chiar și atunci când este rănită, poezia sa rămâne un spațiu al iertării și al speranței.

    În poezia „În timp ce ei”, autoarea vorbește cu sinceritate despre judecățile și cuvintele nedrepte ale celor din jur. Răspunsul ei nu este dorința de răzbunare, ci rugăciunea:

    „iar tu te-ai ruga din toată inima
    să le ierte Dumnezeu răutatea…”

    — fragment din poezia „În timp ce ei”

    Se poate un răspuns mai frumos la răutate?

    Tocmai de aceea, poeziile Dorinei Stoica pot fi primite ca o alifie pentru suflet. Ele mângâie, dau speranță și ne îndeamnă să privim încercările vieții cu mai multă credință și înțelegere.

    În încheiere, mă opresc asupra poeziei „Îți mulțumesc, Doamne”, o creație în care recunoștința se împletește cu credința și cu bucuria lucrurilor simple:

    „Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,
    Că nu ar fi de ajuns o mie de ani să trăiesc!”

    — fragment din poezia „Îți mulțumesc, Doamne”, de Dorina Stoica

    La lansarea volumului, în anul 2023, Constantin Marafet afirma că „poetul este lumina dintre generații” și cel care luptă cu inerția, lașitatea, ipocrizia și durerile lumii.

    Citind „Ferestre în ziduri”, am înțeles mai bine această idee. Poezia Dorinei Stoica luminează, mângâie și deschide, dincolo de zidurile încercărilor, ferestre către credință și speranță.

    Așa spun și eu: să-i fim alături!

  • „Târgul Bârladului” – o carte despre rădăcinile unui oraș

    „Târgul Bârladului” – o carte despre rădăcinile unui oraș

    Zilele acestea am încheiat lectura cărții „Târgul Bârladului. Geneza și hotarul”, semnată de profesorul Gheorghe Gherghe.

    A fost o lectură deosebit de plăcută, nu doar prin bogăția informațiilor, ci și prin felul accesibil în care autorul le prezintă. Cartea se adresează atât celor pasionați de istorie, cât și cititorilor care doresc să înțeleagă mai bine trecutul Bârladului și al Moldovei.

    Autorul urmărește evoluția teritoriului Moldovei după retragerea administrației romane din Dacia, influența populațiilor migratoare și împrejurările în care s-a format statul medieval Moldova. O parte importantă a volumului este dedicată apariției și dezvoltării târgului Bârlad, rolului său economic și administrativ și perioadei în care orașul a avut o poziție însemnată în Țara de Jos.

    Cartea aduce în atenție și satele care au făcut parte din ocolul Bârladului, inclusiv așezări dispărute de-a lungul timpului. Prin documentele și explicațiile prezentate, cititorul poate reconstitui o parte din viața comunităților care au existat pe aceste meleaguri.

    De la formarea Moldovei la dezvoltarea târgului Bârlad

    Unul dintre meritele cărții este perspectiva amplă din care autorul privește istoria regiunii. Sunt analizate raporturile dintre populația locală și puterile care au stăpânit vremelnic teritoriul de la răsărit de Carpați, precum și influențele administrative și militare care au precedat formarea Moldovei medievale.

    Profesorul Gheorghe Gherghe prezintă și interpretări care pot stârni interesul și dezbaterea cititorilor. Formarea Moldovei este așezată în contextul retragerii tătarilor spre răsărit, al intervenției regalității maghiare și al confruntărilor pentru controlul teritoriului. Dincolo de opiniile pe care le poate avea fiecare asupra acestor procese, documentele și argumentele reunite în volum invită la o înțelegere mai nuanțată a trecutului.

    Bârladul, punct de vamă și centru comercial

    Pentru cititorul bârlădean, cele mai interesante pagini sunt, firește, cele dedicate orașului și împrejurimilor sale. Autorul arată că:

    „Prima atestare certă a Bârladului este considerată anul 1408.”

    În privilegiul acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din Liov, Bârladul apare ca punct de vamă pe drumul comercial către Brăila. Această mențiune dovedește că localitatea avea deja o importanță economică și administrativă bine conturată.

    După cum subliniază autorul:

    „Ca punct de vamă, Bârladul era o localitate însemnată.”

    Documentele din secolul al XV-lea vorbesc despre o așezare organizată, condusă de un șoltuz și de pârgari, cu meșteșugari și negustori ale căror legături comerciale depășeau granițele regiunii. Relațiile cu Brașovul și existența unei administrații locale arată rolul important pe care târgul îl avea în economia Moldovei.

    Volumul readuce în atenție și contribuția oamenilor din zona Bârladului la marile evenimente ale epocii. Un exemplu este lupta de la Podul Înalt, unde, potrivit informațiilor prezentate în carte, au căzut și boieri legați de satele și văile din apropierea Bârladului.

    Astfel, istoria generală a Moldovei se întâlnește cu istoria locală, iar numele unor așezări, familii și personaje readuc trecutul mai aproape de cititorul de astăzi.

    O carte necesară pentru memoria locală

    Cartea este construită pe o bogată documentare și reușește să aducă istoria mai aproape de cititor. Nu este doar o înșiruire de date și evenimente, ci o invitație de a privi cu mai multă atenție locurile în care trăim și urmele lăsate de generațiile care ne-au precedat.

    Consider că volumul „Târgul Bârladului. Geneza și hotarul” merită să se afle în biblioteca oricărui bârlădean, dar și a celor interesați de istoria Moldovei și de evoluția comunităților locale.

    Este regretabil că o asemenea lucrare, tipărită pe cheltuiala autorului, a apărut într-un număr restrâns de exemplare. Mi-aș dori ca volumul să devină mai ușor accesibil cititorilor, bibliotecilor și instituțiilor de învățământ.

    Îi adresez felicitări și întreaga mea considerație profesorului Gheorghe Gherghe pentru efortul de cercetare și pentru contribuția adusă la cunoașterea trecutului Bârladului.

    Cunoașterea istoriei locale ne ajută să înțelegem nu doar de unde venim, ci și responsabilitatea pe care o avem față de locurile și comunitățile pe care le moștenim.

  • Amintiri cu și despre Ion Chiriac

    Amintiri cu și despre Ion Chiriac

    Interviul a apărut în publicația „Gazeta de Vaslui” la data de 28.02.2021

    Ionel Popa, președintele Asociației umanitare ”Solidar” din Vaslui l-a cunoscut, ca și subsemnatul, de altfel, pe cantautorul și înainte de toate OMUL Ion Chiriac, cel dispărut atât de devreme dintre noi. Iată de ce am gândit ca un interviu amplu despre cel ce a fost atât de îndrăgitul artist vasluian vă va capta, în mare măsură atenția.

    Rep.:Cum te-a marcat moartea prietenului nostru, Ion Chiriac?

    I.P.:Multă tristețe…. De altfel, am observat și alți prieteni care l-au cunoscut pe Ion Chiriac că sunt marcați de tristețe. Doi prieteni ce scriu poezii au postat zilele astea versuri ceva mai triste și e vorba despre  consacrații Mihai Apostu și Daniel Grosu.Pot bănui că au fost influențați de acest trist eveniment. Plecarea la ceruri a lui Ion Chiriac ne-a arătat o dată în plus cât de fragilă e viața.

    O mare pierdere pentru cultura vasluiană a fost și plecarea prof.Dan Ravaru însă acesta avea o vârstă. În plus, a apucat să lase în urma sa mai multe cărți. Ion Chiriac a plecat prea devreme… mai avea multe de spus… 

    Rep.:Cum l-ai cunoscut pe Ioan Chiriac?

    I.P.:Știam de Frații Chiriac ca foști membri ai Cenaclului Flacăra. Mă mândream cu ei, cu Valeriu Penișoară, ca foști membri marcanți ai Cenaclului. Știam câteva piese din repertoriul lor. După ce am înființat Asociația „Solidar” mi-am propus să promovez talente, tradiții, valori culturale ale județului. Încă din 2014 am început unele acțiuni pe linie culturală. Acestea au culminat cu proiectul „Talente în devenire” în 2016 care a urcat pe scenă câteva sute de copii de pe raza întregului județ. În anul 2017 am organizat la Sala Sporturilor din Vaslui spectacolul „Infinita bunătate”, printre invitații speciali numărându-se Andrei Păunescu, Walter Ghicolescu dar Ion Chiriac, Elena Barbu și Romică Brunchi de la noi din județ. Mai avusesem câteva colaborări cu Ion Chiriac însă atunci ne-am apropiat mai mult. Atunci am simțit respectul de care se bucura în rândul folkiștilor din țară și respectul de care se bucura în rândul publicului.Andrei Păunescu a venit cu propunerea ca ultimul să urce pe scenă Ion Chiriac tocmai pentru a i se lăsa mai mult timp. Ion a reușit să ridice spectatorii în picioare și pe toată durata reprezentației s-a bătut din palme. Toți am cântat! Avea personalitate pe scenă. 

    Rep.:La înmormântare ai rostit câteva cuvinte punând accentul pe patriotismul său. De unde ți-a venit această remarcă?

    I.P.:Am participat alături de Ion Chiriac la câteva acțiuni organizate de Platforma unionistă Acțiunea 2012.Rămâne de pomină Revelionul 2017-2018 când la Căminul Cultural din Fălciu au participat peste 400 de militanți pentru unire de pe ambele maluri de Prut. Toată noaptea am cântat melodii patriotice iar Ion Chiriac a fost sufletul petrecerii. Îi iubea pe basarabeni după cum și basarabenii îl iubeau foarte mult. Cânta din toată inima și căuta să transmită dragostea lui pentru România, pentru români, pentru marii noștri poeți. Versurile pe care le cânta aparțineau marilor poeți Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Nicolae Labiș, Dumitru Matcovschi și alții. 

    În 2018 am organizat împreună cu Primăria Boțești(primar d-ul Adrian Pantea) un simpozion la Căminul Cultural Boțești cu ocazia Zilei comunei. La simpozion am invitat câteva personalități culturale ale județului printre care prof. Dan Ravaru, prof. Costin Clit de la Huși, scriitorul și poetul Ioan Mâcnea, recitatorul Dan Ailincăi și bineînțeles, Ion Chiriac. La simpozion a luat parte și o delegație din Basarabia, mai bine de 40 persoane din comuna Ișcălău, Raionul Fălești, R. Molodva în frunte cu d-na primar Procopciuc Maria. Atmosfera a fost animată de Ion Chiriac, ajutat și de d-ul Dan Ailincăi.Simpozionul s-a dedicat și Centenarului Marii Uniri. Mi-amintesc că d-ul Dan Ravaru a fost atât de încântat de reușita acțiunii că a sunat la presă direct de acolo. S-a vorbit despre istoria locului în cadrul istoriei regionale și naționale, alocuțiunile împletindu-se cu cântecele lui Ion Chiriac și cu recitările d-ului Dan Ailincăi.

    De fiecare dată când i-am lansat invitația de a fi alături de noi în acțiunile pe care le-am derulat a răspuns afirmativ și mai mult voluntar! Îmi spunea: Vin pentru că îmi place să cânt!

    În semn de respect și apreciere pentru patriotismul lui Antonela a confecționat o coroană din flori naturale în trei culori: roșu galben și albastru, culori pe care le-a iubit foarte mult. Am ținut să-i punem și un tricolor pe sicriu pentru că de multe ori cânta cu mâna la piept și cu tricolorul lângă el.

    Patriotismul lui era unul pur, voluntar, dezinteresat, adânc înrădăcinat în istoria, cultura și spiritualitatea noastră românească. Patriotismul i-a fost insuflat de primii dascăli care i-au compus primele versuri. Melodia „Torna, torna, fratre” compusă de unul din dascălii lui din tinerețe are o mare simbolistică națională, cele trei cuvinte fiind considerate cele mai vechi cunoscute din limba română. Mai apoi a cunoscut Cenaclul Flacăra acolo unde se promova un patriotism puternic. A avut ocazia să cunoască Basarabia, pe Grigore Vieru, Ioan și Aldea Teodorovici… Știa suferința românilor basarabeni care nu-și pot exprima identitatea națională fiind sub influență rusească încă…. Le era ca un frate și așa i se și spunea: Fratele Ion.

    Am avut ocazia să fac deplasări cu el ba la Vetrișoaia, ba la Zăpodeni, ba la Boțești etc. Mi-a povestit multe momente din viața în cadrul Cenaclului Flacăra, momente petrecute alături de Grigore Vieru sau alături de Ioan și Aldea Teodorovici. Încercam să fac o colaborare prin care să poată edita câteva înregistrări. Ne propusesem să continuăm astfel de acțiuni….. Dar câte nu ne propusesem!

    Dar vremurile nu au fost de partea noastră. D-ul Ravaru nu s-a mai putut deplasa…. Ca mai apoi în 2020 să avem pandemie care a redus la zero posibilitatea de a mai organiza ceva….. Nu știu ce a făcut în acest ultim an dar cred că șederea în afara scenei a influențat mult sfârșitul acestuia.

    Rep.:De ce crezi asta?

    I.P.:Ion Chiriac a trăit prin muzică și pentru muzică. Sunt oameni de cultură care nu se pot manifesta altfel decât prin cultura, prin talentul lor. A sta în afara scenei, pentru el care cântase în peste 1000 de spectacole în săli de spectacol mari, pe stadioane l-a afectat foarte mult…. Artistul adevărat are un suflet sensibil….. Sufletul lui se hrănește cu aprecierile celor din jur. Când lipsesc aprecierile sufletul tânjește, începe a se ofili…..

    Dar nu a fost numai asta care i-a afectat sănătatea. Mai există un aspect important. Ion Chiriac împreună cu Mihaela Manu administrau împreună Fundația Veronica. Nu știu câți știu ce presupune această administrare! A fost o muncă titanică, plină de responsabilități! Ei au luat copii de pe stradă, i-a adus în cadrul Fundației preluând responsabilitatea de a le asigura un trai cât de cât decent! Asta a presupus obținerea de fonduri, sprijin în actul educațional și multe altele! Împreună cu Antonela am încercat să-i ajutăm.  Nevoile acelor copii sunt mari. Pentru Ion Chiriac și Mihaela Manu nu a fost deloc simplu! S-au lăsat pe ei pentru a ajuta acei copii! În plus, Ion făcea și lecții de chitară cu cei cât de cât talentați! La înmormântare au urcat pe scena din curtea bisericii Adormirea Maicii Domnului din Vaslui și câțiva din acei copii…. Unii i-au dedicat versuri, alții i-au cântat. Doamne, câte lacrimi au stors! 

    Sunt sigur că Dumnezeu știe și va aprecia efortul lui Ion Chiriac în demersul de a ajuta pe cei aflați în nevoi! După cum sper că Mihalea Manu va reuși să continue activitatea umanitară și fără Ion Chiriac!Mihaela va avea nevoie de sprijin și sper să se găsească oameni cu suflet mare care să-i acorde atenție.După cum sper ca Mihaela Manu să reușească să pună în valoare moștenirea culturală lăsată de Ion Chiriac.

    Rep.:Crezi că se putea face mai mult pentru Ion Chiriac? 

    I.P.:Dacă aș spune că se putea face mai mult ar însemna să și acuz pe cineva. Nu vreau să fac acest lucru. Cu siguranță Ion Chiriac putea fi pus mai bine în valoare și noi toți am fi avut mai mult de câștigat. Asociația „Solidar” își propune să revină la acele obiceiuri de a promova valorile locale, de a descoperi noi talente dar și de oferi un plus de cultură tinerei generații.

    Acolo în ceruri se va întâlni cu mentorii săi, cu dascălii ce i-au scris primele versuri și cu alți prieteni alături de care a făcut cinste județului nostru! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

  • Ioan Chiriac înmormântat în ropote de aplauze

    Ioan Chiriac înmormântat în ropote de aplauze

    Ionel Popa

    Astăzi cantautorul și folkistul Ion Chiriac a fost condus pe ultimul drum, la cimitirul Eternitatea din Vaslui. O mulțime de vasluieni au ținut să-și ia rămas bun adunându-se în curtea Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” acolo unde a avut loc slujba de înmormântare ținută de un sobor de mai mulți preoți.

    Asociația „Solidar” reprezentată de Antonela și de mine a depus o coroană de flori tricoloră în semn de adânc respect și profundă apreciere pentru cel ce a fost Ion Chiriac.Plecarea lui la cele veșnice taman când împlinea 58 de ani a produs multă tristețe în inimile celor ce l-au cunoscut și apreciat.Cu acordul familiei, am putut rosti câteva cuvinte evidențiind patriotismul care îl caracteriza pe Ion, iubirea lui față de România, față de limba română, față de românii de pretutindeni fiind foarte cunoscut și apreciat ca militant pentru unirea românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

    Alți vorbitori au evidențiat personalitatea lui Ion Chiriac care a făcut cinste meleagurilor vasluiene pe multe scene ale țării.

    Printre alți vorbitori, Dan Ailincăi a recitat un poem având ca autor poetul Daniel Grosu(fost prieten cu Ion Chiriac) pe care îl redau aici:

    Cântec îngropat

    se dedică memoriei cantautoruluii Ion Chiriac

    Puteai să faci orice, dar nu să mori fără aprobare

    Puteai să-ți faci de cap pe ciudate plaiuri

    Puteai să cânți și să te iubești pe o cărare

    Și, performant, să te îmbraci cu lauri.

    Puteai să faci multe, dar te-ai plictisit,

    Chitara deja îți duce dorul

    Dar tu ai părăsit-o, ai murit

    Ți-a murit până și zborul.

    Dar tu vei râmâne lângâ noi mereu

    Ești absolut fără de păcat

    În muzică ai fost zeu

    Dar acum… cântec îngropat!

    Fiica acestuia dar și copiii pe care el i-a pregătit în ale muzicii în cadrul Fundației Veronica au stors multe lacrimi celor prezenți.La final cei prezenți au putut asculta o piesă interpretată de Ion Chiriac după care în ropote de aplauze a fost condus spre cimitir!

    Fratele Ion(așa obișnuiam să-i spunem) a plecat dintre noi însă el va trăi în continuare prin muzica pe care ne-a lăsat-o.Bunul Dumnezeu să te așeze lângă cei drepți și tu să ai odihnă veșnică, frate Ioane!