De la Victor Ion Popa la Mihai Apostu
La 28 iulie 2026, am avut onoarea de a vorbi, la Dodești, despre două dintre cele mai puternice repere ale identității culturale a acestei comunități: Victor Ion Popa și Mihai Apostu.
Nu sunt profesor de literatură și nici critic literar. Sunt inginer silvic și consultant, dar, înainte de toate, sunt dodeștean și iubitor de cultură.
Ca inginer silvic, am învățat un lucru simplu: niciun arbore nu poate deveni falnic fără rădăcini puternice. Cred că același adevăr este valabil și pentru oameni, dar și pentru comunități.
Un sat care își pierde memoria seamănă cu un arbore rămas fără rădăcini. Dodeștiul are însă rădăcini adânci, iar cultura reprezintă una dintre cele mai trainice.
Victor Ion Popa și rădăcinile sale dodeștene
Despre Victor Ion Popa s-au scris biblioteci întregi. Dramaturg, prozator, regizor, scenograf, desenator și profesor, el rămâne una dintre personalitățile complexe ale culturii române interbelice.
Este numit adesea „scriitorul de la Dodești”. În realitate, s-a născut la Bârlad, dar familia sa era profund legată de Dodești. Aici, la bunici, a petrecut multe zile ale copilăriei și tinereții. Tot aici a cunoscut oamenii, poveștile și frumusețea acestor locuri.
Dodeștiul nu a rămas pentru el doar o amintire. A devenit parte din universul operei sale.
Victor Ion Popa nu și-a uitat obârșia. Dimpotrivă, a rămas preocupat de viața culturală, spirituală, socială și economică a comunității. S-a implicat în dezvoltarea satului și a încercat să atragă sprijinul instituțiilor culturale patronate de Casa Regală.
Două opere, un mesaj comun
Am sentimentul că între două dintre operele sale importante, Take, Ianke și Cadâr și Sfârlează cu Fofează, există o legătură mai profundă decât pare la prima vedere.
Cele două lucrări sunt diferite ca specie literară, personaje și construcție. Prima este o piesă de teatru despre relațiile dintre oameni care aparțin unor comunități etnice și religioase diferite. Cea de-a doua este un roman despre visul unui tânăr de a se ridica prin inteligență, imaginație și muncă.
Privite însă în contextul epocii în care au apărut, amândouă par să transmită un mesaj comun: viitorul unei societăți nu poate fi clădit prin ură, excludere și exaltare naționalistă, ci prin omenie, cooperare, educație și creație.
„Take, Ianke și Cadâr” – lecția conviețuirii
În anul 1932, când curentele naționaliste și antisemite deveneau tot mai vizibile în viața politică și socială românească, Victor Ion Popa aducea pe scenă piesa Take, Ianke și Cadâr. Premiera a avut loc la 25 martie 1932, la Teatrul „Maria Ventura” din București.
Alegerea personajelor era semnificativă: Take este român, Ianke este evreu, iar Cadâr este turc. Cei trei trăiesc unul lângă altul, muncesc, se ceartă, glumesc și se ajută. Diferențele dintre ei sunt reale, dar nu le anulează umanitatea comună.
Piesa nu neagă identitățile etnice și religioase. Fiecare personaj își păstrează individualitatea, limbajul și tradițiile. Victor Ion Popa arată însă că identitatea nu trebuie transformată într-o armă îndreptată împotriva celuilalt.
Prin iubirea dintre Ana și Ionel, doi tineri care încearcă să depășească prejudecățile părinților și ale comunității, piesa devine mai mult decât o comedie. Devine o invitație la conviețuire, toleranță și înțelegere.
Privind retrospectiv, mesajul ei pare aproape profetic. Nu putem afirma că Victor Ion Popa a prevăzut tragediile care aveau să urmeze. Putem spune însă că a înțeles pericolul prejudecăților și al separării oamenilor după criterii etnice sau religioase.
Istoria avea să ne arate, din nefericire, până unde puteau ajunge naționalismul extremist, antisemitismul și ideologiile totalitare.
„Sfârlează cu Fofează” – puterea de a construi
La numai patru ani după apariția piesei, în 1936, Victor Ion Popa publica romanul Sfârlează cu Fofează.
De această dată, atenția autorului se îndreaptă de la relațiile dintre oameni către problema progresului. El construiește povestea lui Toader Mândruță, un tânăr din Vâltotești însuflețit de visul zborului.
Toader nu încearcă să se ridice prin contestarea, umilirea sau înlăturarea altora. El încearcă să se ridice, la propriu și la figurat, prin muncă, imaginație, ingeniozitate și perseverență.
Nu naționalismul zgomotos face o națiune puternică. Nu proclamarea superiorității față de alte popoare și nici căutarea permanentă a unor dușmani.
O societate progresează prin oamenii care învață, muncesc, cercetează, construiesc și îndrăznesc să transforme o idee în realitate.
Toader Mândruță nu este un erou al confruntării, ci unul al creației. Nu are putere politică, avere sau poziție socială. Are însă curiozitate, talent practic și o extraordinară capacitate de a visa.
Din materiale simple și cu mijloace puține, încearcă să construiască o mașină de zbor. Eșecurile nu îl opresc, iar neîncrederea celor din jur nu îl determină să renunțe. Visul său devine proiect, iar proiectul devine muncă.
Aici se află adevărata dimensiune motivațională a romanului. Victor Ion Popa ne arată că ridicarea unui om nu se realizează prin coborârea altuia, ci prin propria muncă și propria devenire.
Conviețuire și creație
Privite împreună, cele două opere par să ofere două răspunsuri succesive la aceeași întrebare: pe ce cale trebuie să meargă o societate pentru a avea viitor?
Prin Take, Ianke și Cadâr, răspunsul este: prin conviețuire, respect și recunoașterea umanității celuilalt.
Prin Sfârlează cu Fofează, răspunsul este: prin educație, creativitate, inovație, muncă și încredere în propriile posibilități.
Prima operă ne avertizează asupra pericolului dezbinării. Cea de-a doua ne arată forța creatoare a unei societăți care își încurajează oamenii să viseze și să construiască.
În prima, Victor Ion Popa apără pacea dintre oameni. În cea de-a doua, apără dreptul omului simplu de a se ridica prin propriile puteri. În amândouă, refuză ideea că progresul poate izvorî din ură.
Această asociere nu trebuie înțeleasă ca o afirmație că Victor Ion Popa și-ar fi conceput scrierile ca pe un program politic. Literatura sa este mult mai bogată și nu poate fi redusă la o singură interpretare. Totuși, succesiunea celor două opere permite și o asemenea lectură.
Într-o epocă în care unii îi îndemnau pe oameni să se teamă unii de alții, Victor Ion Popa îi invita să trăiască împreună.
Într-o epocă în care progresul era confundat cu forța, dominația și superioritatea națională, el propunea un alt model: omul simplu care își folosește inteligența, își urmează visul și construiește ceva folositor.
O societate sănătoasă are nevoie, mai întâi, ca oamenii să poată trăi împreună. Dar conviețuirea nu este suficientă. Ea trebuie urmată de educație, creație, muncă și progres.
Take, Ianke și Cadâr ne învață să nu ridicăm ziduri între oameni. Toader Mândruță ne învață să ridicăm aripi.
Tradiția poetică a Dodeștiului
Dacă Victor Ion Popa a făcut cunoscut universul Dodeștiului în literatura română, Mihai Apostu este scriitorul care l-a păstrat viu în literatura contemporană.
Spiritul poetic al Dodeștiului este probabil mai vechi decât știm. Victor Ion Popa a cules versurile răzeșului Nicu Codreanu și le-a publicat în reviste culturale din București, în perioada interbelică.
Mai târziu, Moș Ionică Luca, tatăl regretatului profesor de istorie Dumitru Luca, a dedicat Dodeștiului o poezie publicată într-o revistă.
Sunt dovezi că sufletul acestui sat s-a exprimat prin poezie încă de acum multe decenii.
Mihai Apostu – „Bardul de la Dodești”
Un moment important al acestei deveniri culturale îl reprezintă Mihai Apostu. Înaintașii au lăsat poeme. Mihai Apostu a construit și continuă să construiască o operă coerentă și matură, în care Dodeștiul nu este doar un loc, ci o stare de spirit.
În paginile sale regăsim dealurile, pădurile, ulițele, răzeșii, bisericile, istoria și oamenii satului. Dodeștiul devine personaj, memorie și identitate.
Contribuția lui Mihai Apostu depășește însă poezia. Prin studiile dedicate lui Victor Ion Popa, prin cercetările referitoare la istoria locală, prin activitatea editorială și prin implicarea în viața culturală a comunității, el a devenit unul dintre păstrătorii importanți ai memoriei Dodeștiului.
Dodeștiul îi datorează mai mult decât volumele sale de poezie. Îi datorează faptul că i-a păstrat memoria și a făcut ca numele satului să circule prin literatură, istorie și cultură.
A demonstrat că un sat poate deveni un univers atunci când este privit cu dragoste și talent.
Așa cum literatura română îl are pe Vasile Alecsandri, „Bardul de la Mircești”, cred că timpul ar putea așeza lângă numele lui Mihai Apostu un alt supranume:
„Bardul de la Dodești”.
Nu ca termen de comparație valorică, ci ca expresie a legăturii profunde dintre un poet și locul care i-a hrănit sufletul și inspirația.
Nu este o întâmplare că am vorbit despre Victor Ion Popa și Mihai Apostu în cadrul aceleiași întâlniri culturale.
Primul a făcut cunoscut universul Dodeștiului. Cel de-al doilea l-a redescoperit, l-a aprofundat și l-a îmbogățit pentru generațiile de astăzi.
Între ei nu există concurență, ci continuitate. Aceasta este poate cea mai frumoasă dovadă că Dodeștiul are o adevărată vocație culturală.
Cultura rămâne
Există localități care au monumente și există localități care au personalități. Sunt însă puține comunități care au memoria scrisă chiar de oamenii lor.
Dodeștiul are acest privilegiu. Victor Ion Popa i-a dat prestigiu, iar Mihai Apostu i-a păstrat memoria.
Între cei doi se întinde mai bine de un secol de cultură dodeșteană, iar noi avem datoria să ducem această moștenire mai departe.
Investițiile cele mai valoroase nu sunt întotdeauna cele care se văd. Sunt cele care rămân.
Iar cultura rămâne și modelează generații.
Poemul Toamnă în Dodești, scris de Mihai Apostu, exprimă emoționant legătura dintre om, strămoși și locul natal:
„Și dacă urci ca să privești din deal,
Din deal de la Ursoaia dacă poți…
Vezi un pastel ce pare ireal
Ce-i traversat de-un scârțâit de roți!
E „mușuroiul” nostru moștenit
În care-am învățat să spunem… casă,
E locu-n care, dacă-ai revenit,
Te-așezi cu toți strămoșii tăi la masă!
Cum să nu vii acasă să trăiești?
Cum poți să uiți că noi am fost aleși?
Să fim desprinși din marile povești
Să dăinuim în veacuri ca răzeși!
Așa că… dodeștene, hai acasă-
Ca să trăiești aici sau să ne întâlnești
Să așezăm cu drag în harta țării
Numele satului Dodești!”
Dodeștiul nu este doar un punct pe hartă. Este un spațiu al memoriei, al creației și al continuității.
Un loc în care rădăcinile trecutului pot hrăni în continuare cultura generațiilor viitoare.
Ionel Popa 