Undeva în Egipt trăia un om bogat
Făcuse avere multă pentru al său băiat.
Să-i ofere totul, fusese-a lui dorință,
Frumos îl educase, în cinste și credință.
Mândru era Syrophanes de unicul băiat,
Iar anii trec, și iată-l flăcău adevărat.
Era îndemânatic, cu sufletul curat,
Crescuse-așa cum tatăl odată l-a visat.
Însă viața… viața nu e cum vrem noi,
Uneori ne dă de toate, alteori ne dă-napoi.
Și-așa și Syrophanes avea să-și afle chinul:
Își pierde într-o zi feciorul — ce crud îi e destinul!
Omul ca ființă, știe doar când s-a născut
Dar când vine moartea, e greu de prevăzut
Și uneori, prea nesătulă, s-atinge și de tineret
N-are pic de milă, nici vorbă de regret
Taman când nu se aștepta, o boală fără leac
Intrase-n trupul tânăr și-i veni de hac
Syrophanes egipteanul, fiind așa bogat
Plătise leacuri multe, dar soarta la trădat.
Vai, ce durere… greu îți poți imagina!
Nimic din ce-i lumesc nu-l poate alina.
Nu putea-nțelege… ce dreptate-i asta?
Cum de-l lovi deodată taman pe el năpasta?
Dintre toate suferințele ce-s date omului,
Le-nduri de ai credință, în fața destinului,
Dar să-ți îngropi copilul nu-i lucru prea firesc,
E-o durere fără margini, la nimeni nu-i doresc.
Sărmanul Syrophanes avea doar un băiat,
Liniștea nu-și mai găsea, de jale apăsat.
Mai bine-l lua pe dânsul decât să-ndure chinul —
Ce rost să-l lase-n viață? Prea crud îi e destinul.
Deodată are-o idee ce părea copilărească,
Dar încerca, sărmanul, durerea s-o oprească.
Începe-a modela argilă adusă de pe Nil,
După asemănarea neprihănitului copil.
Mai întâi îi face chipul, ce-l știa atât de bine,
Ochii dragi îi modelează, parcă-l vede lângă sine,
Arcuitele-i buze și-al lor zâmbet primitor,
Toate-i amintesc de mult iubitul său fecior.
Și-n timp ce-argila modela, de lacrimi fiind udată,
Întruna se-ntreba: „Cine-mi va mai spune tată?”
Lucra fără-ncetare, mânat de-același dor,
Să-l simtă iar alături pe scumpul său fecior.
Toți vecinii îl vedeau și-i înțelegeau durerea,
Nimeni nu-ncerca măcar să-i oprească vrerea.
Și, după-un timp, se-arată trudita sa sculptură,
Ce semăna întocmai cu-a fiului făptură.
O privea el zilnic, uneori îi și vorbea,
Cu flori și cu ghirlande mereu o-mpodobea.
Spera să prindă viață, sărmanul osândit,
Să-l strige iarăși „Tată!”, fecioru-i reînsuflețit.
De-atunci și până astăzi statui multe s-au sculptat,
Să păstreze amintirea celor care au plecat.
Dar la început fu jalea unui tată-ndurerat,
Ce nu se putea desprinde de iubitul său băiat.
Ionel Popa 