Reflecții pornind de la lectura cărții „Scurtă istorie a lumii în 50 de eșecuri”, de Ben Gazur
Am terminat de citit o carte care mi-a stârnit mai multe întrebări decât mi-a oferit răspunsuri. Se numește „Scurtă istorie a lumii în 50 de eșecuri”, iar autorul ei, Ben Gazur, ne propune să privim istoria dintr-o perspectivă mai puțin obișnuită: nu prin marile victorii ale omenirii, ci prin greșelile, nereușitele și deciziile neinspirate care i-au marcat existența.
Suntem obișnuiți să învățăm istoria prin prisma marilor conducători, a cuceririlor, a descoperirilor și a progresului civilizației. Dar istoria este alcătuită și din eșecuri. Unele aproape comice, altele tragice. Unele au schimbat lumea în bine, în mod neașteptat. Altele au costat nenumărate vieți.
Citind această carte, m-am întrebat: dacă omenirea are la dispoziție atâtea exemple despre ceea ce nu trebuie făcut, de ce continuă să facă aceleași greșeli?
Oare cunoașterea trecutului nu este suficientă? Sau, poate, oamenii cunosc istoria, dar refuză să accepte că lecțiile ei li se aplică și lor?
Istoria ne învață. Dar cine este dispus să învețe?
Există o diferență uriașă între a cunoaște o greșeală și a învăța din ea.
Putem studia războaiele, putem analiza cauzele prăbușirii imperiilor, putem înțelege mecanismele prin care societăți întregi au fost manipulate. Putem identifica deciziile greșite ale unor conducători și putem explica, uneori cu o precizie uimitoare, ce ar fi trebuit făcut pentru evitarea dezastrului.
Dar toate acestea le facem privind în urmă.
Când ne aflăm în fața propriilor decizii, lucrurile se schimbă. Intervin interesele, ambițiile, orgoliile, frica, dorința de putere sau, pur și simplu, convingerea că noi știm mai bine.
Greșelile trecutului ni se par evidente. Greșelile prezentului sunt adesea ascunse în spatele unor justificări pe care le considerăm perfect rezonabile.
Napoleon știa că marile campanii militare presupun riscuri. Și totuși, invadarea Rusiei în 1812 s-a transformat într-un dezastru. Ambiția, calculele strategice și realitățile de pe teren au intrat într-un conflict ale cărui consecințe au fost devastatoare.
Privind astăzi acel episod, putem spune cu ușurință că a fost o greșeală.
Dar câți dintre cei care dețin puterea sunt capabili să recunoască, înainte de a fi prea târziu, că se îndreaptă către propriul lor dezastru?
Orgoliul – un dușman mai periculos decât ignoranța?
Mă întreb uneori dacă cele mai mari nenorociri ale omenirii au fost provocate de oameni care nu știau ce fac sau de oameni care erau convinși că nu pot greși.
Ignoranța poate fi combătută prin educație. Dar cum poate fi combătut orgoliul?
Un om care nu știe poate întreba. Un om care se îndoiește poate cerceta. Un om care își recunoaște limitele poate asculta.
În schimb, cel convins că deține adevărul absolut devine adesea incapabil să mai accepte argumente contrare.
Iar atunci când un asemenea om ajunge să decidă destinele altora, consecințele pot depăși cu mult dimensiunea unui eșec personal.
Istoria ne oferă numeroase exemple de conducători care au confundat propria voință cu interesul popoarelor pe care le conduceau.
Și tot istoria ne arată că, uneori, cei din jurul lor au preferat să tacă.
Din teamă. Din oportunism. Din interes. Sau pentru că era mai comod să fie de acord.
Așadar, eșecul nu aparține întotdeauna unui singur om. Uneori, el este rezultatul unei întregi construcții sociale în care adevărul devine incomod, iar contradicția este privită ca o amenințare.
De ce repetăm greșelile altora?
Poate pentru că fiecare generație are impresia că trăiește într-o lume fundamental diferită de cea a generațiilor anterioare.
Și, într-o anumită măsură, chiar așa este.
Avem tehnologii pe care strămoșii noștri nici nu și le-ar fi putut imagina. Comunicăm instantaneu la mii de kilometri. Dispunem de cantități uriașe de informații. Inteligența artificială începe să transforme felul în care muncim, învățăm și luăm decizii.
Dar s-a schimbat oare, în aceeași măsură, și natura umană?
Suntem mai puțin lacomi? Mai puțin orgolioși? Mai puțin vulnerabili la manipulare? Mai dispuși să acceptăm adevăruri care ne contrazic convingerile?
Nu sunt convins.
Am progresat extraordinar în privința instrumentelor pe care le folosim. Dar nu este la fel de evident că am progresat și în privința înțelepciunii cu care le utilizăm.
Poate că aici se află unul dintre marile paradoxuri ale civilizației: capacitatea noastră de a face lucruri a crescut mult mai repede decât capacitatea de a judeca dacă trebuie să le facem.
Educația ne transmite cunoștințe. Dar ne învață să gândim?
Această întrebare mă conduce inevitabil către școală.
Învățăm istoria prin date, nume, evenimente și consecințe. Memorăm ani, bătălii, tratate și domnii. Uneori suntem capabili să reproducem cu exactitate împrejurările unui eveniment istoric.
Dar cât de des suntem invitați să ne întrebăm de ce au luat oamenii acele decizii? Ce alternative aveau? Ce informații le lipseau? Ce rol au jucat frica, prejudecățile sau presiunea celor din jur?
Și, mai ales, cum am fi procedat noi în locul lor?
Cred că o educație care se limitează la transmiterea informațiilor riscă să producă oameni care cunosc trecutul, dar nu știu să folosească această cunoaștere în prezent.
Nu este suficient să știm că un conducător a greșit. Ar trebui să înțelegem mecanismul care l-a condus la acea greșeală.
Nu este suficient să condamnăm manipularea practicată în alte epoci. Ar trebui să învățăm să o recunoaștem atunci când se manifestă în jurul nostru.
Nu este suficient să admirăm curajul celor care au spus adevărul în vremuri dificile. Ar trebui să ne întrebăm dacă noi am avea curajul să procedăm la fel.
Poate că adevărata lecție a istoriei nu este să memorăm ceea ce s-a întâmplat, ci să ne dezvoltăm capacitatea de a judeca ceea ce ni se întâmplă.
Nu numai conducătorii greșesc. Dar noi?
Este ușor să judecăm greșelile celor care au condus imperii, au declanșat războaie sau au luat decizii care au schimbat destinele unor popoare.
Le privim de la distanță, le analizăm și, uneori, ne întrebăm cum au putut fi atât de lipsiți de prevedere.
Dar dacă am coborî privirea dinspre marile evenimente ale istoriei către propria noastră viață?
De câte ori nu am repetat o greșeală despre care știam foarte bine că este o greșeală?
De câte ori nu am refuzat un sfat bun doar pentru că venea de la cineva cu care nu eram de acord?
De câte ori nu am continuat pe un drum greșit numai pentru că ne era greu să recunoaștem că alegerea inițială fusese neinspirată?
În familie, în relațiile cu prietenii, la locul de muncă sau în afaceri, întâlnim aceleași slăbiciuni omenești care, la o scară mult mai mare, au influențat și cursul istoriei.
Orgoliul care împiedică un conducător să recunoască o eroare nu este, în esență, atât de diferit de orgoliul care ne împiedică să spunem unui om apropiat: „Am greșit. Îmi pare rău.”
Desigur, consecințele sunt incomparabile. Dar mecanismul uman poate fi asemănător.
Și poate că aici începe adevărata dificultate a învățării din trecut: suntem mult mai pricepuți să recunoaștem greșelile altora decât pe ale noastre.
Ne dorim conducători responsabili, dar cât de responsabili suntem noi în propriile decizii?
Cerem adevăr, dar cât de dispuși suntem să-l acceptăm atunci când ne contrazice?
Condamnăm intoleranța, dar cât de ușor acceptăm opiniile celor care gândesc diferit?
Nu cred că asemenea întrebări trebuie să ne conducă spre vinovăție, ci spre luciditate.
Pentru că schimbarea unei societăți nu începe exclusiv în instituțiile sale. Ea începe și în felul în care fiecare om înțelege să se raporteze la adevăr, la greșeală și la ceilalți.
Nu toate eșecurile sunt înfrângeri
Cartea lui Ben Gazur sugerează și o altă perspectivă, care mi se pare importantă.
Uneori, eșecul este începutul unui succes neașteptat.
O încercare nereușită poate conduce către o descoperire. Abandonarea unei direcții poate deschide un drum nou. O ipoteză infirmată poate contribui la progresul cunoașterii.
Așadar, nu eșecul în sine ar trebui să ne sperie.
În știință, în educație, în afaceri și în viața personală, greșelile sunt uneori inevitabile. Mai mult, ele pot fi necesare pentru a descoperi ceea ce funcționează.
Există însă o diferență fundamentală între greșeala din care învățăm și greșeala pe care o repetăm, deși îi cunoaștem consecințele.
Prima poate fi prețul progresului.
A doua poate deveni expresia incapacității noastre de a ne schimba.
Și mai există o diferență: una este să suporți consecințele propriului eșec și cu totul altceva să-i obligi pe alții să plătească pentru el.
Un antreprenor care ia o decizie greșită poate pierde o investiție. Un cercetător poate pierde ani de muncă. Un om poate rata o oportunitate.
Dar un conducător care ia o decizie greșită poate compromite viitorul unei comunități, al unei țări sau chiar al unei generații.
Cu cât puterea este mai mare, cu atât responsabilitatea față de posibilitatea eșecului ar trebui să fie mai mare.
Omenirea are memorie. Dar are și conștiință?
Trăim într-o epocă în care accesul la informație este mai ușor decât oricând.
Arhivele sunt digitalizate. Documentarele, cărțile și mărturiile istorice sunt disponibile unui public tot mai larg. Putem afla, în câteva minute, cum s-au produs unele dintre cele mai mari tragedii ale trecutului.
Și totuși, continuăm să asistăm la conflicte, la răspândirea dezinformării, la intoleranță și la decizii în care interesele imediate cântăresc mai mult decât consecințele pe termen lung.
Nu pentru că trecutul ar fi dispărut.
Ci, poate, pentru că memoria istorică nu se transformă automat în responsabilitate morală.
A cunoaște suferința altora nu înseamnă neapărat a fi capabil să o previi.
A înțelege o nedreptate nu înseamnă automat a avea curajul să i te opui.
Iar a recunoaște o greșeală în trecut nu garantează că o vei recunoaște și atunci când ea îți servește interesele în prezent.
Poate că omenirea nu suferă atât de mult din cauza lipsei de memorie, cât din cauza dificultății de a transforma memoria în conștiință și conștiința în acțiune.
Și totuși, putem învăța?
Nu cred că răspunsul trebuie să fie unul pesimist.
Dacă omenirea ar fi fost complet incapabilă să învețe din greșeli, probabil că multe dintre progresele civilizației nu ar fi fost posibile.
Am construit instituții, am dezvoltat știința, am formulat principii privind drepturile omului și am creat mecanisme menite să limiteze abuzurile și să prevină repetarea unor tragedii.
Nu întotdeauna funcționează. Uneori sunt ignorate. Alteori sunt slăbite chiar de cei care ar trebui să le apere.
Dar existența lor demonstrează că experiența trecutului poate produce schimbări.
Problema este că aceste schimbări nu sunt definitive. Fiecare generație trebuie să înțeleagă, să apere și, atunci când este necesar, să îmbunătățească ceea ce a moștenit.
Înțelepciunea nu se transmite automat de la o generație la alta, odată cu bibliotecile, muzeele și manualele de istorie.
Ea trebuie cultivată.
Prin educație. Prin dialog. Prin spirit critic. Prin acceptarea propriilor limite. Prin curajul de a recunoaște o greșeală înainte ca ea să devină o tragedie.
Și, poate, printr-un exercițiu simplu, dar atât de dificil: acela de a ne întreba, înainte de a-i judeca pe ceilalți, dacă nu cumva și noi procedăm la fel.
Cele 50 de oglinzi ale istoriei
Am închis cartea lui Ben Gazur cu sentimentul că cele 50 de eșecuri nu sunt doar întâmplări ale unor vremuri trecute.
Sunt, într-un fel, 50 de oglinzi în care ne putem privi și noi.
Pentru că orgoliul, ambiția, teama, lăcomia, curiozitatea, curajul și slăbiciunea nu aparțin exclusiv oamenilor din manualele de istorie.
Ne aparțin tuturor.
Poate că nu vom reuși niciodată să construim o lume fără greșeli. Și nici nu sunt sigur că o asemenea lume ar fi posibilă sau de dorit.
Dar am putea încerca să construim o lume în care greșelile să fie recunoscute mai devreme, în care adevărul să conteze mai mult decât orgoliul și în care oamenii să nu fie condamnați să suporte, generație după generație, consecințele acelorași ambiții.
Istoria nu se repetă singură. Oamenii sunt cei care, uneori, repetă greșelile istoriei.
Iar întrebarea care rămâne nu este doar de ce omenirea continuă să greșească.
Ci și mai ales:
Când vom înțelege că a cunoaște trecutul nu este suficient, dacă nu avem înțelepciunea și curajul de a ne comporta altfel în prezent?
Și, poate, înainte de a aștepta un răspuns de la omenire, ar trebui să începem prin a ne răspunde fiecare, în liniște, la o întrebare mult mai simplă:
Eu ce am învățat din propriile greșeli?
