Reflecții despre politică, presă, educație și responsabilitatea unei societăți față de oamenii săi, pornind de la filmul „Lions for Lambs”
Sunt filme pe care le urmărești, le apreciezi și apoi le uiți. Dar sunt și filme care nu se termină odată cu ultima scenă. Ele continuă să trăiască în mintea spectatorului, provocând întrebări, îndoieli și reflecții asupra lumii în care trăim.
Pentru mine, „Lions for Lambs” (2007), regizat de Robert Redford, este unul dintre acestea.
Filmul ne prezintă trei situații aparent diferite: un politician care încearcă să convingă o jurnalistă de justețea unei strategii militare, un profesor universitar care încearcă să trezească interesul unui student inteligent, dar deziluzionat, și doi tineri soldați care înfruntă realitatea dramatică a războiului din Afganistan.
Trei povești. Trei lumi. Trei forme de responsabilitate.
Și o întrebare care le unește: ce se întâmplă cu o societate atunci când cei care conduc, cei care informează și cei care educă nu reușesc să-și îndeplinească responsabilitățile morale?
Politica – între putere și responsabilitate
Senatorul Jasper Irving, interpretat de Tom Cruise, este un politician inteligent, ambițios și convingător. El prezintă o nouă strategie militară, încercând să obțină susținerea unei jurnaliste experimentate.
Dialogul lor ne dezvăluie mecanismele prin care puterea politică încearcă să influențeze percepția publică.
Desigur, politicienii au dreptul să-și susțină ideile și obligația să explice deciziile pe care le iau. Dar unde se termină comunicarea legitimă și unde începe manipularea?
Atunci când sunt prezentate numai informațiile convenabile, când greșelile sunt ascunse sau când emoțiile oamenilor sunt exploatate pentru a obține susținere, discursul politic se îndepărtează de responsabilitatea morală.
Filmul ne amintește că între deciziile luate în birourile puterii și consecințele lor există uneori o distanță uriașă.
Unii decid. Alții execută. Iar alții plătesc prețul.
Nu cred că putem construi o societate sănătoasă fără politicieni care să înțeleagă că puterea nu este doar un privilegiu, ci, înainte de toate, o responsabilitate față de oameni.
Presa – cine apără adevărul?
Jurnalista Janine Roth, interpretată de Meryl Streep, reprezintă o altă dimensiune a responsabilității publice.
Presa are puterea de a informa, de a investiga, de a explica și de a pune întrebări incomode. Dar aceeași putere poate contribui la răspândirea unor mesaje politice insuficient verificate.
Manipularea nu presupune întotdeauna o minciună evidentă. Uneori este suficient să prezinți doar o parte a adevărului, să omiți contextul sau să repeți insistent aceeași interpretare.
În timp, o asemenea prezentare poate ajunge să modeleze convingerile oamenilor.
Dar filmul nu prezintă jurnalista doar ca pe un instrument al puterii. Dimpotrivă, ea începe să-și pună întrebări asupra propriei responsabilități.
Și tocmai aici se află, cred, una dintre cele mai importante lecții ale filmului: conștiința profesională începe atunci când avem curajul să ne întrebăm dacă ceea ce facem este nu doar permis sau avantajos, ci și corect.
Presa nu trebuie să fie nici avocatul necondiționat al puterii, nici adversarul ei din principiu. Trebuie să fie un slujitor al adevărului și al interesului public.
Iar într-o lume în care informația circulă cu o viteză amețitoare, această responsabilitate devine tot mai importantă.
Educația – ce facem cu potențialul tinerilor?
Dintre cele trei povești ale filmului, dialogul dintre profesorul Stephen Malley, interpretat de Robert Redford, și studentul Todd Hayes mi-a atras în mod deosebit atenția.
Profesorul are în față un tânăr inteligent, cu aptitudini evidente și cu perspective promițătoare. Și totuși, acesta pare să-și fi pierdut interesul pentru implicare și pentru valorificarea propriilor capacități.
Nu lipsa potențialului este problema lui, ci lipsa motivației de a-l transforma în ceva folositor.
Profesorul încearcă să-l provoace, să-l scoată din indiferență, să-l determine să-și pună întrebări despre propriul viitor și despre responsabilitatea sa față de societate.
Privind această scenă, m-am gândit inevitabil la sistemul nostru educațional.
Cât de mult îi ajută școala românească pe copii și pe tineri să-și descopere adevăratele aptitudini?
Personal, cred că încă prea puțin.
Școala este preocupată în mare măsură de programe, materii, note, examene și rezultate măsurabile. Toate au rostul lor. Dar cât timp și câtă atenție acordăm descoperirii individualității fiecărui copil?
Un elev poate avea aptitudini tehnice remarcabile, talent artistic, spirit antreprenorial, capacitate de organizare sau o inteligență practică deosebită. Dacă aceste calități nu sunt observate și cultivate, ele pot rămâne nevalorificate.
Mai grav, un copil care nu obține rezultatele așteptate la anumite discipline poate ajunge să creadă că nu este suficient de capabil.
Și astfel, în loc să-și descopere posibilitățile, începe să-și accepte limite pe care poate nici nu le are.
Când informația este peste tot, ce mai trebuie să ofere școala?
Trăim într-o epocă în care accesul la informație nu mai reprezintă privilegiul câtorva.
Internetul, bibliotecile digitale și inteligența artificială oferă oportunități extraordinare de învățare.
Un tânăr poate găsi astăzi, în câteva minute, informații pentru care altădată ar fi avut nevoie de zile întregi de documentare.
Dar această abundență ascunde și un pericol.
A avea acces la informație nu înseamnă automat a avea capacitatea de a o înțelege, verifica și folosi în mod responsabil.
Tinerii sunt expuși permanent unor opinii contradictorii, unor modele de succes superficial și unor mesaje care încearcă să le influențeze alegerile.
De aceea, consider că educația trebuie să treacă la un alt nivel.
Nu trebuie să renunțe la transmiterea cunoștințelor. Fără ele, gândirea critică nu poate avea o bază solidă.
Dar trebuie să depășească simpla acumulare și reproducere a informațiilor.
Școala ar trebui să-i învețe pe tineri să gândească independent, să formuleze întrebări, să verifice argumente, să identifice manipularea și să-și construiască propriile convingeri.
Și, mai ales, să-i ajute să descopere ce pot face cu aptitudinile lor.
Poate că una dintre cele mai importante întrebări pe care un profesor ar trebui să și le pună nu este doar „Ce trebuie să știe acest elev?”, ci și:
„Ce potențial are acest copil și cum îl pot ajuta să-l descopere și să-l valorifice?”
Dar cine îi mai motivează pe profesori?
Există însă o altă problemă, asupra căreia cred că reflectăm insuficient.
Nu doar elevii își pot pierde motivația.
Și profesorii pot ajunge să fie descurajați.
Mă gândesc la acei oameni care au ales profesia didactică din vocație, cu entuziasm și cu dorința sinceră de a contribui la formarea generațiilor viitoare.
Câți dintre ei mai găsesc astăzi aceeași satisfacție profesională?
Câți se simt susținuți, respectați și încurajați să fie creativi?
Câți au libertatea și timpul necesare pentru a descoperi aptitudinile fiecărui elev, dincolo de obligațiile administrative și de presiunea parcurgerii programei?
Nu pretind că toți profesorii se confruntă cu aceleași dificultăți și nici că lipsa motivației poate fi explicată printr-o singură cauză.
Dar cred că există o întrebare pe care nu avem voie să o ocolim:
Cum poate un profesor descurajat să trezească entuziasmul unui elev descurajat?
Într-o anumită măsură, unii profesori pot ajunge să semene cu studentul Todd Hayes din film: oameni care au capacități, experiență și posibilități, dar care nu mai găsesc suficiente motive sau condiții pentru a le valorifica pe deplin.
Și atunci problema nu mai aparține exclusiv școlii.
Ea devine o problemă a întregului sistem politico-social.
A politicilor publice, a stabilității reformelor, a modului în care societatea privește profesia didactică și a valorilor pe care le promovează.
Nu putem cere profesorilor să descopere și să cultive potențialul elevilor dacă nu creăm, în același timp, condițiile pentru ca profesorii să-și poată valorifica propriul potențial.
Profesorul – de la transmițător de cunoștințe la mentor
Profesorul Stephen Malley nu se mulțumește să predea.
El încearcă să trezească o conștiință.
Nu îi spune studentului doar ce trebuie să învețe, ci îl provoacă să se întrebe ce vrea să facă în viață și ce responsabilitate are față de lumea din jur.
Cred că aici se află una dintre direcțiile fundamentale în care ar trebui să evolueze educația.
Profesorul nu trebuie să fie doar un transmițător de informații, ci și un mentor.
Un om care observă, încurajează, provoacă și inspiră.
Care îl ajută pe elev să-și înțeleagă aptitudinile, dar și să-și accepte responsabilitatea pentru dezvoltarea lor.
Firește, nu orice copil va deveni un savant, un artist celebru sau un mare antreprenor. Și nici nu acesta ar trebui să fie scopul educației.
Scopul ar trebui să fie ca fiecare om să aibă șansa reală de a deveni cea mai bună versiune a sa, în acord cu propriile capacități, aspirații și valori.
O societate are nevoie de cercetători și ingineri, dar și de agricultori pricepuți, meșteșugari, profesori, medici, artiști și oameni care își fac cu responsabilitate meseria.
Valoarea unui om nu trebuie redusă la prestigiul profesiei sau la succesul material.
Cine răspunde pentru potențialul risipit?
Revenind la film, titlul „Lions for Lambs” trimite la imaginea unor oameni curajoși care ajung să suporte consecințele deciziilor unor conducători ce nu dau dovadă de aceeași responsabilitate.
Este o metaforă a raportului dintre curaj, putere și sacrificiu.
Dar cred că putem privi această metaforă și dintr-o altă perspectivă.
Câți oameni cu aptitudini remarcabile se pierd într-o societate care nu știe să-i descopere?
Câți tineri renunță la propriile aspirații pentru că nimeni nu i-a încurajat să creadă în ele?
Câți profesori cu vocație ajung să-și piardă entuziasmul?
Câte idei, inițiative și talente rămân nevalorificate pentru că instituțiile, comunitățile sau chiar noi, cei din jur, nu le acordăm atenția necesară?
Nu toate aceste situații pot fi puse pe seama politicienilor, a presei sau a școlii. Fiecare om are și propria responsabilitate.
Dar nici nu putem ignora influența profundă a mediului social asupra destinului individual.
O societate își risipește resursele cele mai prețioase nu doar atunci când ia decizii greșite, ci și atunci când nu reușește să descopere, să încurajeze și să valorifice potențialul oamenilor săi.
Iar acest potențial nu poate fi recuperat întotdeauna prin investiții materiale sau prin reforme întârziate.
Unele oportunități se pierd pentru totdeauna.
De unde ar trebui să înceapă schimbarea?
Cred că o societate mai bună are nevoie de o schimbare profundă a modului în care înțelegem responsabilitatea.
Politicienii trebuie să privească dincolo de câștigul imediat și să înțeleagă consecințele pe termen lung ale deciziilor lor.
Presa trebuie să-și asume responsabilitatea adevărului și să contribuie la formarea unui public informat, nu dependent de interpretări convenabile.
Educația trebuie să formeze nu doar oameni care știu, ci și oameni care gândesc, aleg, creează și acționează responsabil.
Iar noi, cetățenii, trebuie să înțelegem că nu putem delega altora întreaga responsabilitate pentru societatea în care trăim.
Schimbarea nu poate veni exclusiv de sus. Dar nici nu poate fi cerută doar celor de jos.
Ea presupune responsabilitate împărtășită.
Poate că adevărata reformă a educației ar trebui să înceapă cu o schimbare de perspectivă: să nu mai privim elevul doar prin prisma a ceea ce nu știe, ci și prin prisma a ceea ce poate deveni.
Să nu mai privim profesorul doar ca pe un executant al unei programe, ci ca pe un om care poate influența destine.
Și să nu mai evaluăm progresul unei societăți exclusiv prin cifre, investiții și indicatori economici, ci și prin capacitatea ei de a oferi oamenilor posibilitatea de a-și împlini potențialul.
În loc de concluzie
„Lions for Lambs” este un film despre război, politică și responsabilitate. Dar pentru mine a devenit și un prilej de reflecție asupra educației și asupra modului în care o societate își tratează oamenii.
Profesorul Stephen Malley încearcă să salveze ceva ce nu poate fi măsurat prin note sau statistici: încrederea unui tânăr în rostul propriilor capacități.
Poate că aici se află una dintre cele mai importante lecții ale filmului.
Nu este suficient să avem oameni inteligenți, talentați și bine pregătiți.
Trebuie să avem și o societate care să le ofere motive, oportunități și încredere pentru a-și pune capacitățile în valoare.
Iar pentru aceasta avem nevoie de moralitate în politică, de responsabilitate în presă și de o educație care să așeze omul în centrul preocupărilor sale.
Pentru că adevărata bogăție a unei societăți nu stă doar în resursele pe care le deține, ci și în potențialul uman pe care reușește să-l descopere și să-l valorifice.
Și poate că întrebarea cu care ar trebui să rămânem după vizionarea acestui film este aceasta:
Câți „lei” se pierd printre noi nu pentru că le lipsește curajul sau talentul, ci pentru că nimeni nu i-a ajutat să-și descopere adevărata putere?
Ionel Popa
