Vasile tare-i necăjit, se simte-acum împovărat,
Crește singur două fete, uneori e disperat,
Altădată avea soție și amândoi munceau cinstit,
Și cu două lefuri traiul le părea chiar liniștit.
Pentru casă merg la bancă și fac împrumut,
Visul lor de-atâta vreme, în sfârșit, l-au obținut.
Însă, parcă din senin, vine-o tristă înștiințare:
Amândoi rămân șomeri, firma-i în restructurare.
Viața lor cea liniștită se transformă într-un calvar,
Când încep să aibă probleme în plan financiar,
Banca îi suna întruna când apărea vreo restanță,
Iar ei nu mai întrezăreau niciun licăr de speranță.
Ratele s-au adunat, cu penalități, dobândă,
Să țină pasul au încercat, dar fără de izbândă,
Casa fiind ipotecată, banca le-a vândut-o,
Și o ultimă speranță, astfel, au pierdut-o.
De nevoie s-au retras undeva într-un sat,
O căsuță din paiantă cu greu și-au ridicat,
Soția pleacă-apoi din țară, încearcă să lucreze,
Sperând astfel, încet-încet, familia s-o salveze.
Nemiloasă-i depărtarea, nici pe ei nu i-a iertat,
După-o vreme, între dânșii, ceva s-a schimbat,
A urmat și despărțirea, se-ntâmplă atât de des,
Fetele-au rămas cu tata, așa ele au ales.
Povestea asta nu e nouă, toți cunoaștem un Vasile,
Sunt familii despărțite, pentru multe luni de zile,
De aceea trag semnalul, să se-audă-n București:
De ajungi cumva în Guvern, la Vasile te gândești?
Ionel Popa 