Ionel Popa

Etichetă: speranță

  • Şi dacă n-am ghetuţe

    Şi dacă n-am ghetuţe

    Moș Nicolae, de la copii am aflat,
    Că vei veni, așa… pe înserat,
    Și vei lăsa în ghetuțe ce copiii își doresc,
    De-atunci, la asta întruna mă gândesc… 

    Că eu n-am ghetuțe, doar bine știi,
    Cum au, pesemne, mulți alți copii,
    Eu am doar niște încălțări uzate,
    Sunt din cârpă și-s demult purtate. 

    Ghetuțe mie cin’ să-mi ia?
    Sărmana bunicuța mea?
    Că tata nu mai este, știi asta bine,
    Iar mămica nu poate, chiar de e cu mine. 

    Tata în pădure, într-o iarnă, a murit,
    S-a dus s-aducă lemne și viu n-a mai venit,
    Mămica, de durere, s-a-mbolnăvit mai tare,
    Și nu-și mai află, biata, nicicând alinare. 

    Ne poartă acum de grijă draga mea bunică,
    E greu de când bolnavă-i scumpa mea mămică,
    A vândut căprița ca să-mi ia hăinuțe,
    Dar n-are bunicuța bani și de ghetuțe. 

    Și văd cum alți copii ghetuțe cremuiesc,
    Pentru Moșul generos atent le pregătesc,
    Scuză-mi îndrăzneala, te întreb… umil:
    La mine ai să vii? Și eu sunt un copil… 

    Dar știu că tu, Moș Nicolae, aduci și vindecare,
    Eu pot să uit de daruri, nu-i nicio supărare,
    De-ai să-i aduci mămicii un pic de sănătate,
    Bunica-i bătrână… și dacă nu mai poate? 

  • E vremea schimbării[1]

    E vremea schimbării[1]

    E vremea schimbărilor, frate române,
    Răbdarea-i pe sfârșite, doar lupta ne rămâne,
    Să-nlăturăm toți viermii ce rod din trupul țării,
    Ce-au sărăcit poporul în anii nepăsării.

    Corupția perfidă ucide tineretul,
    Că viermilor le place luxul și bănetul,
    Și-s mulți pe trupul țării și tot mai nesătui,
    Și-i tot mai greu, române, cu ei ca să te pui.

    Au un tupeu de vierme, lipsiți de conștiință,
    N-au niciun Dumnezeu, se vând cu ușurință,
    Demnitari de frunte, în care am crezut,
    Au stors a noastră țară cum nu s-a mai văzut.

    Prin partide, frate, viermii au ajuns la putere,
    Ce-și doresc acuma? Tot mai multă avere!
    Cu tupeu și nesimțire, rod mereu, necontenit,
    Iar, între timp, poporul jalnic a sărăcit.

    Și-n toate-i debandadă, greu de suportat,
    Legile sunt strâmbe, labirint curat,
    Omul e împins adesea să dea șpagă,
    Că viermilor, se pare, doar asta le e dragă.

    Și șpaga-i peste tot, din minister în jos,
    Să fii cinstit acuma e tare anevoios,
    Te provoc, române, să facem o schimbare,
    Să-i scoatem dintre noi prin lege și votare.

    Şi de-au făcut averi ce nu-s justificate
    Prin lege, fără milă, să fie confiscate,
    Și-om da la medici, frate, și-om mai dota spitale,
    Că sunt atâtea lipsuri și-i încă multă jale.

    Şi-om purta de grijă la dascăli, profesori
    Să nu-i mai pierdem, frate, plecând rătăcitori,
    Și-om dota și școala să facă performanță,
    Iar tinerii să capete în țară o speranță.

    Multe-am putea face, după cum se pare,
    Dar aceasta, frate, cere o schimbare,
    Să fim fiecare ceva mai responsabili,
    Hai s-arătăm, române, că suntem capabili!

    [1] Versuri scrise în perioada de după tragedia de la Colectiv.

  • Prea multă ceață

    Prea multă ceață

    E ceață, e prea multă ceață,
    Ce-ncurcă pe-oricine în viață,
    Și caut, tot caut un licăr de lumină,
    Mă agăț de speranță… doar ea mă alină.

    E ceață în orașe, e ceață la țară,
    E ceață în minte, e ceață și-afară,
    Din cauza ceții ne dăm cap în cap,
    Iar lipsa luminii e mare handicap.

    Rătăcim bezmetici, sătui de decepții,
    Confuzi alegem greșite direcții,
    Unii, frustrați, pribegesc și pe-afară,
    Că nu mai zăresc vreo cale prin țară.

    Un alt licurici dă semne în alegeri
    Inundă internetul cu vaste prelegeri
    Românii-s momiți, îi prinde în plasă
    Iar ceața, în urmă, mai deasă se lasă.

    Căci licărul ține doar până-l alegi,
    Minciuna din vorbe târziu o-nțelegi,
    Când masca-i căzută, lumina dispare,
    Iar ceața din jur mai densă apare.

    Cei ce-ar putea face lumină, înțelepții,
    Nu-ncap de aceia cu strâmbe concepții,
    Iar tristul spectacol continuă-n toate:
    Inepții din frunte ne bagă în noapte.

    Și zilnic la știri ne bagă în ceață,
    Minciuni cu duiumul ne spun verde-n față,
    De nu mai vedem ce-i rău și ce-i bine,
    Și-ajung să mă cert, române, cu tine.

    Rod trist al atâtor discursuri de fală,
    Împinși sunt românii spre orbecăială,
    Iar eu, păcălitul, mai caut lumină,
    Mă agăț de speranță… doar ea mă alină.