George Pruteanu, București, 8 mai 2007. Foto: Grigore Popescu / AGERPRES.
Despre limba română, educație, impostură culturală și prețul pe care îl plătim atunci când confundăm spectacolul cu valoarea.
Am revăzut, după mulți ani, o înregistrare televizată în care George Pruteanu se confruntă cu doi reprezentanți ai muzicii de petrecere, oameni care își revendică autoritatea din ceea ce numim, atât de frecvent astăzi, „școala vieții”.
La prima vedere, este o confruntare între două lumi. De o parte, intelectualul cultivat, profesorul, lingvistul, omul care își construise existența în jurul cărților și al respectului pentru cuvânt. De cealaltă parte, reprezentanții unei culturi populare comerciale, încrezători în succesul lor și în dreptul de a fi recunoscuți și apreciați de public.
Privită superficial, disputa poate părea un simplu conflict între generații, gusturi muzicale sau categorii sociale.
Privită astăzi, la aproape două decenii de la dispariția lui George Pruteanu, ea capătă o semnificație mult mai profundă.
Pentru că întrebarea nu mai este cine a câștigat disputa din studioul de televiziune.
Întrebarea este cine a avut dreptate în privința direcției în care se îndrepta societatea românească.
O confruntare televizată care merită revăzută
Înregistrarea de mai jos surprinde o dezbatere despre manele, cultură și valori, în care George Pruteanu își susține punctul de vedere în fața unor reprezentanți ai acestui gen muzical. Dincolo de replici și de atmosfera emisiunii, vă invit să urmăriți argumentele și să reflectați asupra întrebărilor pe care această confruntare le ridică și astăzi.
Un om care apăra mai mult decât limba română
George Pruteanu a rămas în memoria publică îndeosebi prin celebra emisiune „Doar o vorbă săț-i mai spun”, în care explica, cu umor, inteligență și pasiune, subtilitățile limbii române.
Dar ar fi nedrept să reducem activitatea sa la corectarea unor greșeli gramaticale.
Pruteanu înțelegea că limba nu este doar un instrument de comunicare. Este și expresia unei culturi, a unei istorii, a unei identități și, într-o anumită măsură, a felului în care gândim.
Când sărăcim limbajul, riscăm să sărăcim și capacitatea de a exprima idei complexe. Când înlocuim argumentul cu insulta și dialogul cu strigătul, nu pierdem doar eleganța exprimării. Pierdem ceva din însăși posibilitatea de a ne înțelege unii pe alții.
George Pruteanu a încercat să apere aceste valori într-o perioadă în care televiziunea devenea una dintre cele mai puternice instituții de influențare a mentalităților.
A fost profesor, critic literar, publicist, traducător și parlamentar. A inițiat o lege pentru protejarea folosirii limbii române în spațiul public și a criticat în mod repetat degradarea calității divertismentului.
Nu toate pozițiile sale trebuie acceptate fără rezerve. Unele au fost excesiv de categorice. Dar tocmai aceasta este datoria unei societăți educate: să examineze argumentele, nu să le respingă doar pentru că sunt incomode.
„Școala vieții” împotriva școlii adevărate?
În confruntarea televizată care m-a determinat să scriu aceste rânduri, ceea ce mă preocupă nu este atât genul muzical discutat, cât opoziția simbolică dintre educație și succesul dobândit în afara ei.
Expresia „școala vieții” a devenit, în România, aproape o diplomă imaginară.
Desigur, viața ne învață enorm. Există oameni fără studii înalte care au o înțelepciune remarcabilă, după cum există absolvenți de universitate cărora le lipsesc discernământul, bunul-simț și respectul față de ceilalți.
Problema apare atunci când experiența personală este folosită pentru a disprețui cunoașterea, iar succesul financiar devine argumentul suprem într-o dispută despre cultură.
Când cineva consideră că nu mai are nimic de învățat pentru că are bani, faimă sau audiență, începe o confuzie periculoasă.
Succesul nu este întotdeauna dovada valorii, după cum popularitatea nu este întotdeauna dovada adevărului.
Și poate că tocmai aceasta era una dintre marile neliniști ale lui George Pruteanu.
Când spectacolul învinge argumentul
Televiziunea are propriile reguli. Nu câștigă întotdeauna cel care argumentează mai bine. Uneori câștigă cel care vorbește mai tare, provoacă râsul, domină conversația sau spune exact ceea ce publicul dorește să audă.
Într-un asemenea cadru, intelectualul poate părea rigid, incomod, depășit.
Cel care cere rigoare pare că strică petrecerea.
Cel care invocă educația poate fi acuzat de elitism.
Iar cel care vorbește despre responsabilitate riscă să fie considerat un moralist fără legătură cu realitatea.
Dar timpul are alte criterii decât audiența.
Astăzi, privind retrospectiv acele confruntări, mă întreb dacă nu cumva am râs prea ușor de oamenii care încercau să ne avertizeze.
Poate că am confundat libertatea de exprimare cu absența oricărei responsabilități pentru ceea ce exprimăm.
Poate că am considerat orice exigență culturală o formă de superioritate nejustificată.
Și poate că am ajuns să privim cultura nu ca pe o necesitate, ci ca pe un ornament de care ne putem dispensa.
Nu manelele sunt singura problemă
Ar fi simplist și nedrept să atribuim unui gen muzical toate problemele culturale și morale ale societății românești.
Manelele au propriul public, propria istorie și propriile forme de expresie. Gustul muzical nu poate fi folosit drept criteriu pentru a judeca demnitatea sau valoarea umană a cuiva.
Problema reală este alta.
Ce modele promovăm? Ce comportamente recompensăm? Ce învață un copil atunci când vede că agresivitatea aduce notorietate, că vulgaritatea produce audiență și că ostentația este confundată cu reușita?
De ce un profesor care își dedică viața educării unor generații întregi poate rămâne aproape necunoscut, în timp ce un personaj devenit celebru prin scandal ajunge să influențeze milioane de oameni?
De ce acceptăm atât de ușor ca spațiul public să fie ocupat de zgomot, în vreme ce vocile cumpătate sunt tot mai greu de auzit?
Aceste întrebări depășesc cu mult disputa dintre George Pruteanu și câțiva interpreți de manele.
Ele privesc felul în care ne construim societatea.
Școala românească și responsabilitatea pentru viitor
Nu putem vorbi despre degradarea reperelor culturale fără să discutăm despre educație.
Școala ar trebui să fie locul în care copilul învață nu numai să reproducă informații, ci și să gândească, să pună întrebări, să-și descopere aptitudinile, să argumenteze și să respecte opiniile celorlalți.
Din păcate, prea adesea, sistemul nostru educațional pare preocupat mai mult de programe, examene, note și proceduri decât de formarea unor personalități autonome.
Nu este o judecată împotriva profesorilor. Mulți dintre ei își fac datoria cu devotament, uneori în condiții dificile.
Este o întrebare adresată întregii societăți.
Ce loc acordăm educației în ierarhia valorilor noastre?
Cât respect arătăm cunoașterii?
Și ce speranță oferim unui tânăr care descoperă că, în jurul lui, succesul pare să depindă mai degrabă de vizibilitate decât de competență?
Nu cred că George Pruteanu ar fi avut răspunsuri la toate aceste întrebări. Dar cred că insistența lui asupra limbii, culturii și responsabilității intelectuale ne obligă să le formulăm.
Am câștigat libertatea. Dar ce am făcut cu ea?
După 1989, România a redescoperit libertatea de exprimare. A fost una dintre cele mai importante cuceriri ale societății noastre.
Dar libertatea nu garantează automat calitatea discursului public.
Ea ne permite să alegem. Nu ne învață, de la sine, să alegem bine.
Putem folosi libertatea pentru a construi instituții culturale, pentru a încuraja educația, pentru a susține creația și dialogul.
Sau putem transforma spațiul public într-o competiție permanentă pentru atenție, în care orice mijloc este acceptabil dacă produce audiență.
Responsabilitatea nu aparține exclusiv televiziunilor, politicienilor ori instituțiilor de învățământ.
Ne aparține și nouă, celor care privim, ascultăm, distribuim, aplaudăm și alegem ce anume merită să devină important.
George Pruteanu și judecata timpului
George Pruteanu a murit la 27 martie 2008.
Au trecut de atunci mai bine de optsprezece ani.
Nu știm cum ar fi privit lumea rețelelor sociale, a influencerilor, a platformelor video și a celebrității dobândite peste noapte.
Putem însă observa că multe dintre întrebările ridicate de el despre responsabilitatea culturală a mass-mediei au devenit și mai actuale.
Astăzi, fiecare telefon poate fi un post de televiziune. Fiecare utilizator poate deveni emițător de mesaje. Iar influența nu mai presupune neapărat cunoaștere, pregătire sau responsabilitate.
În acest univers, vocea lui George Pruteanu merită reascultată.
Nu pentru a-i transforma toate opiniile în adevăruri incontestabile.
Nu pentru a condamna gusturile unor categorii sociale.
Ci pentru a redescoperi o idee pe care societatea noastră pare uneori dispusă să o uite:
Cultura nu este un lux. Educația nu este o rușine. Iar respectul pentru limba în care gândim și ne exprimăm este o formă de respect față de noi înșine.
Poate că, în acel studio de televiziune, George Pruteanu nu a reușit să convingă pe toată lumea.
Poate că adversarii săi au plecat mulțumiți de propria prestație.
Dar o dezbatere nu se încheie întotdeauna odată cu stingerea reflectoarelor.
Uneori, adevărata ei semnificație se descoperă după decenii.
Și mă întreb, privind România de astăzi, dacă nu cumva am pierdut prea mult timp râzând de cei care ne îndemnau să luăm cultura în serios.
George Pruteanu nu mai este printre noi. Dar întrebările lui au rămas.
Noi mai avem curajul să răspundem?
Text de opinie și reflecție asupra rolului educației, culturii și responsabilității în societatea românească.
