În viață atât de mult contează
Un trai frumos, în armonie,
Lasă stresul, te distrează
Și nu uita de omenie.
Să ținem cont de cei din jur,
Sunt mulți ce-au viața zbuciumată,
Să-i ajutăm e de bun augur,
Așa cum și Iisus ne-arată.
Sunt inși ce-adună averi multe,
Și pentru bani își pierd simțirea,
Nu sunt dispuși nicicum s-ajute,
Hagi Tudose-n toată firea!
Orbiți de-o lăcomie crasă,
Nicicum nu-și află fericirea,
De cei din jur nu prea le pasă,
În veci nu vor ști ce-i iubirea.
10 aprilie 2015
Moș Nicolae, de la copii am aflat,
Că vei veni, așa… pe înserat,
Și vei lăsa în ghetuțe tot ce copiii își doresc,
De-atunci, la asta întruna mă gândesc…
Că eu n-am ghetuțe, doar bine știi,
Cum au, pesemne, mulți alți copii,
Eu am doar niște încălțări uzate,
Sunt din cârpă și-s demult purtate.
Ghetuțe mie cin’ să-mi ia?
Sărmana bunicuța mea?
Că tata nu mai este, știi asta bine,
Iar mămica nu poate, chiar de e cu mine.
Tata în pădure, într-o iarnă, a murit,
S-a dus s-aducă lemne și viu n-a mai venit,
Mămica, de durere, s-a-mbolnăvit mai tare,
Și nu-și mai află, biata, nicicând alinare.
Ne poartă acum de grijă draga mea bunică,
E greu de când bolnavă-i scumpa mea mămică,
A vândut căprița ca să-mi ia hăinuțe,
Dar n-are bunicuța bani și de ghetuțe.
Și văd cum alți copii ghetuțe cremuiesc,
Pentru Moșul generos atent le pregătesc,
Scuză-mi îndrăzneala, te întreb… umil:
La mine ai să vii? Și eu sunt un copil…
Dar știu că tu, Moș Nicolae, aduci și vindecare,
Eu pot să uit de daruri, nu-i nicio supărare,
De-ai să-i aduci mămicii un pic de sănătate,
Bunica-i bătrână… și dacă nu mai poate?
Laudă ție, omule cu suflet mare,
Ce cu blândețe-i alini pe cei sărmani,
Puțini sunt cei ce au așa chemare,
Laudă ție! Să trăiești mulți ani!
Mă-nclin în fața omului blajin,
Ce cu răbdare un bolnav ajută,
Laudă ție, bunule creștin,
Ce-i stai alături în a vieții luptă.
În aceste vremuri se poartă lăcomia,
Și mulți aleargă numai după bani,
Laudă ție, că iubești omenia,
Și-i miluiești pe cei sărmani.
Laudă ție, ce binele-l săvârșești,
Și nu aștepți nici plată, nici răsplată,
Discret, din ce-i al tău, tu dăruiești,
Cu inima curată și-mpăcată.
Dacă oferi din ce îți prisosește
Celor ce-o duc tot mai greu,
Laudă ție, ce faci e creștinește,
Să te ocrotească bunul Dumnezeu!
O vreme tare îmi plăcea, să merg la vânătoare
Însoţit de buni prieteni, plăcerea-i şi mai mare
În costum de camuflaj şi cu arma calibrată
De-aveam în faţă vreun vânat, îl doboram pe dată.
Într-o zi de vânătoare, când era frumos afară,
Văd în bătaia puștii mele cum apare-o căprioară,
Inocentă, solitară, o priveam cum se mișca,
Fără să presimtă, biata, că era-n cătarea mea.
O, ce trofeu și ce noroc, ce vânat ispititor!
Deja mă și vedeam, v-o spun, un falnic vânător.
Stăteam în stand cu arma, aproape nemișcat,
Iar un stejar crăcos, perfid, bine m-a camuflat.
Ce lăudat voi fi pentru acest trofeu,
Norocul acesta vine de la Dumnezeu!
Așa gândeam atunci și-un glonț am pregătit,
Fiind atât de-aproape, ușor e de țintit.
S-o-mpușc pe căprioară eram nerăbdător,
De-asta aveam pușcă, eram doar vânător!
Dar când credeam că-i simplu, ca și îndeplinit,
Mi-a aruncat o privire… și-am încremenit.
Ne-am contemplat noi reciproc preț de câteva secunde,
Și-un sentiment de milă simțeam cum mă pătrunde,
Parcă vedeam o lacrimă curgând din ochii ei,
Și eu care-o văzusem pastramă cu mujdei!
Doamne, câtă gingășie! Simțeam că m-am muiat,
O slăbiciune rușinoasă pe loc m-a apucat.
Era așa frumoasă, pe picioarele ei lungi,
Ce inimă să ai, cu glonțul s-o atingi?
Acea privire inocentă în minte mi s-a fixat,
Trecut-au anii de atunci și tot nu am uitat,
Nici chef de vânătoare apoi n-am mai avut,
Ce bine m-am simțit când pușca am vândut!
