O vreme tare îmi plăcea, să merg la vânătoare
Însoţit de buni prieteni, plăcerea-i şi mai mare
În costum de camuflaj şi cu arma calibrată
De-aveam în faţă vreun vânat, îl doboram pe dată.
Într-o zi de vânătoare, când era frumos afară,
Văd în bătaia puștii mele cum apare-o căprioară,
Inocentă, solitară, o priveam cum se mișca,
Fără să presimtă, biata, că era-n cătarea mea.
O, ce trofeu și ce noroc, ce vânat ispititor!
Deja mă și vedeam, v-o spun, un falnic vânător.
Stăteam în stand cu arma, aproape nemișcat,
Iar un stejar crăcos, perfid, bine m-a camuflat.
Ce lăudat voi fi pentru acest trofeu,
Norocul acesta vine de la Dumnezeu!
Așa gândeam atunci și-un glonț am pregătit,
Fiind atât de-aproape, ușor e de țintit.
S-o-mpușc pe căprioară eram nerăbdător,
De-asta aveam pușcă, eram doar vânător!
Dar când credeam că-i simplu, ca și îndeplinit,
Mi-a aruncat o privire… și-am încremenit.
Ne-am contemplat noi reciproc preț de câteva secunde,
Și-un sentiment de milă simțeam cum mă pătrunde,
Parcă vedeam o lacrimă curgând din ochii ei,
Și eu care-o văzusem pastramă cu mujdei!
Doamne, câtă gingășie! Simțeam că m-am muiat,
O slăbiciune rușinoasă pe loc m-a apucat.
Era așa frumoasă, pe picioarele ei lungi,
Ce inimă să ai, cu glonțul s-o atingi?
Acea privire inocentă în minte mi s-a fixat,
Trecut-au anii de atunci și tot nu am uitat,
Nici chef de vânătoare apoi n-am mai avut,
Ce bine m-am simțit când pușca am vândut!
Lasă un răspuns