Ionel Popa

Etichetă: natură

  • Nu-i viață fără pădure

    Nu-i viață fără pădure

    Cine casa încălzește,
    Când afară se răcește?
    Cei cu sobe știu prea bine:
    Lemnul din pădure vine.

    Unii încă ar mai spune
    Lemnu-n toate se impune,
    Are multe alte foloase
    În industrii sau prin case.

    Lemnul având așa valoare
    Are o mare căutare,
    Și se taie, vezi prea bine,
    Dar pădurii ce-i rămâne?

    Și-o spun chiar răspicat:
    De tăcem, nu-i de iertat,
    Pădurea neprotejată
    Lasă urmări de durată.

    Cine, când plouă pe munte,
    Stă torentele să-nfrunte?
    Și când zăpada se topește,
    Cine șuvoaiele oprește?

    Dar când vântul suflă tare,
    Cine-i pune-n drum hotare,
    Protejând sate-n câmpie
    De nămeți și de urgie?

    Și de-i zăpușeală mare,
    Te primește cu răcoare,
    Iar la umbra ei cea deasă,
    Uiți de grija ce te-apasă.

    Și atunci când panta-i mare,
    Dealul stă s-o ia la vale,
    Doar pădurea îl oprește,
    Tot ce-i jos ea ocrotește.

    Doar pădurea, știe Domnul,
    Mai puțin pricepe omul,
    Cel ce taie-n fărdelege,
    Și se face a nu-nțelege.

    Și pădurea mută-ndură,
    Faptele celor ce-o fură,
    De-ar putea le-ar arăta
    Că nu-i VIAȚĂ fără ea!

  • Unde-i codrul de-altădat’?

    Unde-i codrul de-altădat’?

    Foaie verde de stejar
    Pădure, codru secular
    Seva-ţi plânge de prin cioate,
    Trunchiuri multe ți-s tăiate
    Trupul ți-e azi sfârtecat
    Codrul mult s-a-mpuținat,
    Falnici arbori au picat —
    Unde-i codrul de-altădat’?

    Foaie verde de gorun,
    Plânge ursul nostru brun,
    Plâng şi cerbi şi căprioare,
    Plâng şi cele răpitoare,
    Nu-şi mai află adăpost,
    Codrul, casă tu le-ai fost,
    Însă astăzi te-ai rărit,
    Că prea mult te-au pângărit.

    Foaie verde de castan
    Vin puhoaie an de an
    Se pogoară peste sate
    Pagubele-s însemnate
    Când erai, pădure, deasă
    Calmai puhoiul din faşă
    Astăzi mult te-au mai prădat
    Unde-i codrul de-altădat′?

    Foaie verde mărăcine
    Vara-i prea cald, nu e bine,
    La câmpie-i ca-n deşert,
    Viitorul e incert
    Clima se aridizează,
    Extremele se-accentuează,
    Și, pădure, te-au tăiat —
    Unde-i codrul de-altădat’?

    Foaie verde de crușin,
    Omul de n-ar fi hapsân,
    Pădure-ar iubi mai mult,
    Și-ar face din codru un cult.
    Pădurea când e măreață,
    Pentru noi înseamnă viață,
    Codrul viața o susține,
    Celor de azi, dar și de mâine,
    Pădurea este pentru toți,
    Copii, nepoți și strănepoți.

    Foaie verde de arțar,
    În pădure-i vai și-amar,
    Jefuită-i zi și noapte,
    Mai nou, se fură cu acte,
    Și-i tăiată, și-i vândută,
    La străini ce dau valută,
    Dacă-i mai lăsăm pe hoți,
    Ce-om lăsa la strănepoți?

    21.03.2020

  • Privirea căprioarei

    Privirea căprioarei

    O vreme tare îmi plăcea, să merg la vânătoare
    Însoţit de buni prieteni, plăcerea-i şi mai mare
    În costum de camuflaj şi cu arma calibrată
    De-aveam în faţă vreun vânat, îl doboram pe dată.

    Într-o zi de vânătoare, când era frumos afară,
    Văd în bătaia puștii mele cum apare-o căprioară,
    Inocentă, solitară, o priveam cum se mișca,
    Fără să presimtă, biata, că era-n cătarea mea.

    O, ce trofeu și ce noroc, ce vânat ispititor!
    Deja mă și vedeam, v-o spun, un falnic vânător.
    Stăteam în stand cu arma, aproape nemișcat,
    Iar un stejar crăcos, perfid, bine m-a camuflat.

    Ce lăudat voi fi pentru acest trofeu,
    Norocul acesta vine de la Dumnezeu!
    Așa gândeam atunci și-un glonț am pregătit,
    Fiind atât de-aproape, ușor  e de țintit.

    S-o-mpușc pe căprioară eram nerăbdător,
    De-asta aveam pușcă, eram doar vânător!
    Dar când credeam că-i simplu, ca și îndeplinit,
    Mi-a aruncat o privire… și-am încremenit.

    Ne-am contemplat noi reciproc preț de câteva secunde,
    Și-un sentiment de milă simțeam cum mă pătrunde,
    Parcă vedeam o lacrimă curgând din ochii ei,
    Și eu care-o văzusem pastramă cu mujdei!

    Doamne, câtă gingășie! Simțeam că m-am muiat,
    O slăbiciune rușinoasă pe loc m-a apucat.
    Era așa frumoasă, pe picioarele ei lungi,
    Ce inimă să ai, cu glonțul s-o atingi?

    Acea privire inocentă în minte mi s-a fixat,
    Trecut-au anii de atunci și tot nu am uitat,
    Nici chef de vânătoare apoi n-am mai avut,
    Ce bine m-am simțit când pușca am vândut!