Când se naște, omul plânge,
Mama lui la piept îl strânge.
E firav, neajutorat,
Crește dacă-i protejat.
Mai apoi, doar joaca-i place,
Toată ziua asta face;
Dacă-i liniște acasă,
Nicio grijă nu-l apasă.
Omul crește, se-mplinește,
Singur drumul și-l croiește;
Viața-i pune-o întrebare:
Câtă omenie are?
Unii nu văd decât bani,
Tot mai reci, mai inumani;
Oricât au, nu-i de ajuns:
Lăcomia i-a pătruns.
Alții vor multă putere,
Nu se-opresc doar la avere;
Lumea-n pumn vor s-o cuprindă,
Stăpânirea să-și întindă.
Și ațâță-ntregi popoare,
Semănând în jur teroare;
Case ard, se frâng destine,
Străzi întregi ajung ruine.
Sub lozinci religioase,
Se fac crime odioase;
Multe vieți nevinovate
Sunt curmate-n atentate.
Omule, ființă slabă,
Reculege-te degrabă!
De te afli în eroare,
Nu-i târziu pentru schimbare.
Lasă goana după bani!
Vei trăi tu mii de ani?
Nici averea, nici puterea
Nu-ți pot stăvili durerea.
Fă-ți răgaz pentru-o plimbare,
Să te bucuri de o floare,
De un tril de ciocârlie,
De miei albi pe o câmpie.
Viața noastră-i scurtă tare,
N-o umbri cu supărare!
Lasă-ți inima să cânte,
Nu lăsa griji s-o frământe.
Fii un om de omenie,
Lasă-n urmă bucurie;
Iar când îți stă la-ndemână,
Spre sărmani întinde-o mână.
Lasă un răspuns