Ionel Popa

Autor: Popa Ionel

  • Punţi

    Punţi

    Astăzi viața-i tot mai dură,
    Oameni încleștați de ură,
    Nu mai știu de Dumnezeu,
    Și se-nțeleg tot mai greu. 

    Răni adânci și suferință
    Lasă-n jur cu ușurință,
    Lipsiți parcă de simțire,
    Banul le e-n gând și fire. 

    Duc o viață de hârciogi,
    În relații-s demagogi,
    Luptă-ades pentru putere,
    Strâng cu lăcomie avere. 

    Inimile li-s de piatră,
    Omenia-i lepădată,
    Cred că tot li se cuvine,
    Chiar și ce nu le-aparține.

    Fiindcă-i lipsă de căldură,
    Și-ntre oameni multă ură,
    O vorbă bună, spusă-anume,
    Poate face bine-n lume. 

    De vezi omul supărat,
    Spune-i doar: „Ești minunat!”
    Stai cu el, ascultă-l bine,
    Și prin gesturi îl susține. 

    De-i iese fapta din comun,
    Tu să-i spui: „Ești foarte bun!”
    Sporește-i stima de sine,
    Și-l îndeamnă spre mai bine. 

    Iar de-i omul săritor,
    Și îți sare-n ajutor,
    Tu să-i spui: „Ești admirabil!”
    Și va fi și mai amabil.

    Iar de-i omul săritor,
    Și îți vine-n ajutor,
    Tu să-i spui: „Ești omenos!
    Și la suflet generos.” 

    Aceste vorbe, mă gândesc,
    Între oameni punți clădesc,
    Tuturor ne-ar fi mai bine —
    E ceva ce te-ar reține? 

  • Eroilor din ‘89

    Eroilor din ‘89

    În ’89, de Crăciun,
    Tirania am alungat,
    Și-un viitor mai bun
    Cu toții am visat.
    Atâția tineri au luptat,
    N-a fost ce-am așteptat —
    Degeaba am sperat! 

    An după an,
    Ne-am îndemonit,
    Poporu-i mai avan,
    Și parcă mai mâhnit.
    Și tineri au pierit,
    Ce-am sperat n-a mai venit,
    În zadar ei s-au jertfit? 

    Duh necurat
    În sărmanul popor
    S-a aciuat,
    De n-am avut spor.
    Și tineri s-au dus,
    Iar noi am distrus,
    Uitând de Iisus! 

    Iisus Împărate,
    Pogoară spre țară,
    Duhuri curate
    Că-i viața amară!
    Că tineri vioi,
    S-au jertfit pentru noi
    Vrednici fă-ne de ei!

  • Păstrează cei frumos

    Păstrează cei frumos

    Adesea văd că mulți confrați,
    Dezgustați, își pierd elanul,
    Sunt de-a dreptul disperați,
    Văd mereu doar gol paharul.

    Dar cin’ te pune, dragul meu,
    Să bagi în seamă pe oricine?
    Că-i mizerie, o știu și eu,
    Dar cum de-ajunge ea la tine?

    Cin’ te motivează, oare?
    Cin’ te luminează, frate?
    Au cumva vreo consacrare
    Sau sunt din obscuritate?

    Ia modele din elite
    Consacrate în societate
    Și nicicând tu nu admite
    Minciună, fals, vulgaritate.

    Democrația-i toleranță,
    Și la noi și-n alte state,
    Îți trebuie multă cutezanță,
    Să răzbești cumva prin toate.

    Se poartă-adesea prostul gust,
    Copleșind tot ce-i cultură,
    Iar valoarea, în mod injust,
    Înlocuită-i de vreo făcătură.

    Mai apare-un detractor,
    Nu e nicio noutate,
    Chiar de-i numai amator,
    Împroașcă cu răutate.

    Obscenitatea, frate,
    Ține-o la distanță mare,
    Și păstrează mai departe
    Ce-i frumos și-are valoare.

  • Nu-i viață fără pădure

    Nu-i viață fără pădure

    Cine casa încălzește,
    Când afară se răcește?
    Cei cu sobe știu prea bine:
    Lemnul din pădure vine.

    Unii încă ar mai spune
    Lemnu-n toate se impune,
    Are multe alte foloase
    În industrii sau prin case.

    Lemnul având așa valoare
    Are o mare căutare,
    Și se taie, vezi prea bine,
    Dar pădurii ce-i rămâne?

    Și-o spun chiar răspicat:
    De tăcem, nu-i de iertat,
    Pădurea neprotejată
    Lasă urmări de durată.

    Cine, când plouă pe munte,
    Stă torentele să-nfrunte?
    Și când zăpada se topește,
    Cine șuvoaiele oprește?

    Dar când vântul suflă tare,
    Cine-i pune-n drum hotare,
    Protejând sate-n câmpie
    De nămeți și de urgie?

    Și de-i zăpușeală mare,
    Te primește cu răcoare,
    Iar la umbra ei cea deasă,
    Uiți de grija ce te-apasă.

    Și atunci când panta-i mare,
    Dealul stă s-o ia la vale,
    Doar pădurea îl oprește,
    Tot ce-i jos ea ocrotește.

    Doar pădurea, știe Domnul,
    Mai puțin pricepe omul,
    Cel ce taie-n fărdelege,
    Și se face a nu-nțelege.

    Și pădurea mută-ndură,
    Faptele celor ce-o fură,
    De-ar putea le-ar arăta
    Că nu-i VIAȚĂ fără ea!

  • Laudă ție!

    Laudă ție!

    Laudă ție, omule cu suflet mare,
    Ce cu blândețe-i alini pe cei sărmani,
    Puțini sunt cei ce au așa chemare,
    Laudă ție! Să trăiești mulți ani! 

    Mă-nclin în fața omului blajin,
    Ce cu răbdare un bolnav ajută,
    Laudă ție, bunule creștin,
    Ce-i stai alături în a vieții luptă. 

    În aceste vremuri se poartă lăcomia,
    Și mulți aleargă numai după bani,
    Laudă ție, că iubești omenia,
    Și-i miluiești pe cei sărmani. 

    Laudă ție, ce binele-l săvârșești,
    Și nu aștepți nici plată, nici răsplată,
    Discret, din ce-i al tău, tu dăruiești,
    Cu inima curată și-mpăcată. 

    Dacă oferi din ce îți prisosește
    Celor ce-o duc tot mai greu,
    Laudă ție, ce faci e creștinește,
    Să te ocrotească bunul Dumnezeu! 

  • Țeparul

    Țeparul

    Vei fi surprins de vorba lui aleasă,
    Își intră-n rol ca un iscusit actor,
    Îți spune că e om cinstit, de casă,
    Și că-ți va fi prieten, chiar de-ajutor.

    Te laudă, te-ascultă, te aprobă,
    Îți dă dreptate chiar când n-ai cerut,
    Iar lingușirea lui, ca o podoabă,
    Ascunde-un plan în taină conceput.

    Îți dă detalii despre-o asociere,
    Garantându-ți câștig sigur și succes,
    Doar puțină încredere îți cere —
    Dar tocmai ea e ținta lui, ades.

    Promite mult și jură cu tărie,
    Că-i om cinstit: „Ce rost mai are-un contract?”
    Iar adevărul îl îmbracă-n fantezie,
    Să nu-i descoperi planu-i viclean și vinovat.

    Te studiază, știe ce te doare,
    Îți află slăbiciunea — și-i totul calculat,
    Așteaptă clipa lui câștigătoare
    Și-apoi te lasă singur, ruinat.

    Când ești căzut și-ai vrea poate o alinare,
    Îți caută motive, te ține la distanță,
    Răspunde tot mai rar, cu rece nepăsare,
    Cu potul mare-n cont, e plin de aroganță.

    Și dacă-i ceri ce drept ți se cuvine,
    Din mielul de-altădată se transformă-n lup;
    Aruncă-ntreaga vină doar pe tine,
    Nu-i pasă dacă tu ajungi la zdup.

    Nu are frați, prieteni ori onoare,
    Ci doar un șir de oameni înșelați;
    Te-atrage-n mreje dulci, înșelătoare,
    Ești doar o pradă printre cei vânați.

    În urma lui rămân doar vieți zdrobite
    Și oameni ruinați, dezamăgiți,
    Blesteme grele, lacrimi nesfârșite
    Și mult amar în cei ce-au fost mințiți.

    Nu vă-mbătați, prieteni, cu vorbe lingușite
    Și nu luați promisiuni drept temei;
    Cereți dovezi și acte iscălite,
    Căci vorba dulce-i arma unor mișei.

    Priviți la fapte, nu la plecăciune,
    La ce-a făcut, nu doar la ce promite;
    Căci șarpele se-ascunde-n vorbe bune
    Și mușcă-atunci când nimeni nu-l presimte.

    Fiți cumpătați când lingușirea vă îmbată
    Și când vi se promit câștiguri mari;
    În lumea-n care cinstea-i încercată,
    Păziți-vă, oameni buni, de țepari!

  • De prin spitale…

    De prin spitale…

    Din bănuțul dat la stat de oricare cetățean,
    Se pregătesc atâția medici, cu duiumul, an de an.
    Toți depun un jurământ la-nceput de meserie,
    Unii însă îl mai uită, biruiți de lăcomie.

    De-ajunge omul la spital și nu pare bogat,
    Înainte de analize atent este „investigat”:
    Cu finețe-i întrebat despre slujba ce-o prestează,
    Ca să afle, dinainte, ce venituri încasează.

    Dacă este vreun șomer, ar mai avea o șansă:
    Poate are niște rude să-i achite câte-o tranșă.
    Și-ar mai fi o variantă: s-apeleze la vreo pilă,
    Un baron din aste vremuri, ce-ar avea un pic de milă.

    Dacă este-un amărât, fără bani, fără ajutor,
    Nu va fi băgat în seamă, e trimis pe coridor.
    Și-o să aștepte el acolo, pân’ ce-o voce-i va spune:
    — Mergi acasă, cată bani de ai vreo afecțiune!

    Sunt în stare să-ți ia totul, fără nicio remușcare,
    Mergi degeaba prin spitale, peste tot e nepăsare.
    De n-ai punga cu parale, nicio șansă să te-atingă
    Nici măcar vreo asistentă, să te-nțepe c-o seringă.

    Sistemul nostru sanitar de mult timp e neglijat,
    Prin spitale mor bolnavii, personalu-i subțiat,
    Pleacă mulți în pribegie, fiind mai bine apreciați,
    Iar bolnavii-așteaptă leacul, tot mai triști și resemnați.

    Dar sunt medici, asistente, oameni buni și devotați,
    Ce-și respectă jurământul și de oameni sunt stimați.
    Nu întreabă de avere când bolnavul le apare,
    Ci îi dau întâi de toate grija lor și alinare.

  • Iubirea de tată a lui Syrophanes

    Iubirea de tată a lui Syrophanes

    Undeva în Egipt trăia un om bogat
    Făcuse avere multă pentru al său băiat.
    Să-i ofere totul, fusese-a lui dorință,
    Frumos îl educase, în cinste și credință.

    Mândru era Syrophanes de unicul băiat,
    Iar anii trec, și iată-l flăcău adevărat.
    Era îndemânatic, cu sufletul curat,
    Crescuse-așa cum tatăl odată l-a visat.

    Însă viața… viața nu e cum vrem noi,
    Uneori ne dă de toate, alteori ne dă-napoi.
    Și-așa și Syrophanes avea să-și afle chinul:
    Își pierde într-o zi feciorul — ce crud îi e destinul!

    Omul ca ființă, știe doar când s-a născut
    Dar când vine moartea, e greu de prevăzut
    Și uneori, prea nesătulă, s-atinge și de tineret
    N-are pic de milă, nici vorbă de regret

    Taman când nu se aștepta, o boală fără leac
    Intrase-n trupul tânăr și-i veni de hac
    Syrophanes egipteanul, fiind așa bogat
    Plătise leacuri multe, dar soarta la trădat.

    Vai, ce durere… greu îți poți imagina!
    Nimic din ce-i lumesc nu-l poate alina.
    Nu putea-nțelege… ce dreptate-i asta?
    Cum de-l lovi deodată taman pe el năpasta?

    Dintre toate suferințele ce-s date omului,
    Le-nduri de ai credință, în fața destinului,
    Dar să-ți îngropi copilul nu-i lucru prea firesc,
    E-o durere fără margini, la nimeni nu-i doresc.

    Sărmanul Syrophanes avea doar un băiat,
    Liniștea nu-și mai găsea, de jale apăsat.
    Mai bine-l lua pe dânsul decât să-ndure chinul —
    Ce rost să-l lase-n viață? Prea crud îi e destinul.

    Deodată are-o idee ce părea copilărească,
    Dar încerca, sărmanul, durerea s-o oprească.
    Începe-a modela argilă adusă de pe Nil,
    După asemănarea neprihănitului copil.

    Mai întâi îi face chipul, ce-l știa atât de bine,
    Ochii dragi îi modelează, parcă-l vede lângă sine,
    Arcuitele-i buze și-al lor zâmbet primitor,
    Toate-i amintesc de mult iubitul său fecior.

    Și-n timp ce-argila modela, de lacrimi fiind udată,
    Întruna se-ntreba: „Cine-mi va mai spune tată?”
    Lucra fără-ncetare, mânat de-același dor,
    Să-l simtă iar alături pe scumpul său fecior.

    Toți vecinii îl vedeau și-i înțelegeau durerea,
    Nimeni nu-ncerca măcar să-i oprească vrerea.
    Și, după-un timp, se-arată trudita sa sculptură,
    Ce semăna întocmai cu-a fiului făptură.

    O privea el zilnic, uneori îi și vorbea,
    Cu flori și cu ghirlande mereu o-mpodobea.
    Spera să prindă viață, sărmanul osândit,
    Să-l strige iarăși „Tată!”, fecioru-i reînsuflețit.

    De-atunci și până astăzi statui multe s-au sculptat,
    Să păstreze amintirea celor care au plecat.
    Dar la început fu jalea unui tată-ndurerat,
    Ce nu se putea desprinde de iubitul său băiat.

  • BADANTA[1]

    BADANTA[1]

    — Vieni quando ti chiamo! [2]— strigă bătrâna insistent,
    Folosind și clopoțelul, să-i arate că-i urgent.
    Iar badanta, auzindu-l, sosi-ntr-o clipă de-afară,
    Speriată să nu cadă bătrâna nonagenară.

    O-ngrijea de câțiva ani, cu răbdare și cu grijă,
    Chit că bătrâna-i bolnavă și nu merge nici în cârjă.
    De multe ori o necăjește, cu egoismul ei senil;
    Să-i suporte orice toană uneori e dificil.

    Părăsise România pe când criza îi dete brânci,
    Îngrijise mulți bătrâni — zece ani sunt de atunci.
    Rând pe rând s-au dus la Domnul, izbăviți de suferință,
    S-o ia mereu de la capăt i-a cerut multă voință..

    Dar programul cu bătrâna nu e chinul cel mai mare;
    Ușurel s-ar descurca, chiar de-i viață de-nchisoare.
    Cel mai greu de suportat este dorul de familie,
    Să stea departe de copii — asta mult o chinuie.

    Tristețe mare o cuprinde iarna, pe la Sărbători,
    Când petrece cu bătrâna — nici nu-i vorbă de urători.
    Se uită tristă pe la geam, gându-i zboară-n depărtare,
    Purtând în suflet dor de casă, un dor nesfârșit de mare.

    Speră ca și-n România să-și poată regăsi un rost,
    Să se-ntoarcă iar acasă, să mai fie cum a fost.
    Ea se simte ca-ntr-o cursă din care nu știe-a scăpa:
    De țară s-a înstrăinat, în Italia n-ar mai sta.

    Iată însă, Parkinsonul pe bătrână-a țintuit;
    Fără multă suferință, și-a dat obștescul sfârșit.
    Iar badanta, om cu suflet, începe-n lacrimi s-o bocească,
    Rudele, venite-n priveghi, nu știu cum s-o mai oprească.

    În plânsul ei e multă jale, tot năduful și-l descărca:
    Viața ei ca de-nchisoare, lupta de-a se descurca,
    Lacrimi pentru copiii rămași cu bunicii în țară
    Și pentru bătrânii ei, a căror grijă-i o povară.

    Badante-s multe în Italia și-n întregul Occident,
    Femei ce îngrijesc bătrânii cu mult devotament.
    Își sacrifică ani din viață, câștigând o pâine amară —
    Domnul să le ocrotească și să le-aducă iar în țară!

    [1] Badantă — denumirea folosită în Italia pentru femeia care îngrijește, la domiciliu, o persoană vârstnică.

    [2] „Vieni quando ti chiamo!” — „Vino când te chem!” (în limba italiană).

  • Rugă pentru poporul meu

    Rugă pentru poporul meu

    Binecuvântează, Doamne, poporul român,
    Dă-i puterea de-a rămâne în țară stăpân.
    Miluiește-l cu chibzuință și înțelepciune,
    Întărește-l când e cuprins de slăbiciune.

    Luminează-i, Doamne, calea când o rătăcește
    Și dă-i iertarea Ta ori de câte ori greșește.
    Ferește-i fiii cei mai aprigi de dezbinare,
    Nimic să nu le fie prilej de întinare.

    Unește-i, Doamne, pe toți frații laolaltă,
    Să-și croiască împreună una și aceeași soartă.
    Însuflețește-i pe toți fiii nației românești
    Cu dorința de unire pe meleaguri strămoșești.

    Întărește, Doamne, în tot poporul meu
    Iubirea de moșie, credința-n Dumnezeu.
    Ajută-l Tu, Doamne, să aibă spor în toate,
    Să trăiască-n țara sa în cinste, în demnitate.

    Așa să ne ajute Dumnezeu!