Moș Gavrilă, cu mustață, În fiecare dimineață, Copiilor le iese-n cale Și le spune-așa, agale. Le adresează-o întrebare, Pentru unii, grea-ncercare:
— Dragi copii, ia ascultați, Un premiu vreți să câștigați? Iată, am o întrebare: Știți voi lucrul… cutare? Dacă-ați fost atenți la școală, Veți ghici, n-am îndoială.
Uite-așa, moșul îi testează Și pe unii-i stimulează Cu-ntrebări din geografie, Despre munți sau o câmpie. Alteori, de-un scriitor, Ori de-un viteaz domnitor. Ba mai mult, și din chimie, Căci formule moșul știe!
Pe măsură ce întreabă, Copiii răspund în grabă. Lupta e pentru răsplată Ori un fruct, ori ciocolată.
Moș Gavrilă a-mbătrânit, Iar apoi ne-a părăsit. Însă mulți ni-l amintim Și cu drag îl pomenim: Cum pe copii îi iubea Și mereu îi stimula, Cât era de informat, De părea un învățat.
Joi, 23 iulie 2026, în sala Centrului Cultural Județean Vaslui, domnul Dănuț Ailincăi și-a lansat ediția a doua, revăzută și adăugită, a volumului „Dănuț Ailincăi 70+6 – Călător pe valul vieții”.
Aspect de la lansarea ediției a doua a volumului «Dănuț Ailincăi 70+6 – Călător pe valul vieții».
Invitat la acest eveniment, am avut onoarea de a-i înmâna cea de-a cincea diplomă din seria „Om pentru oameni”, distincție pe care Asociația „Solidar” o acordă unor persoane care, prin activitatea și exemplul lor, contribuie la binele comunității.
Diploma i-a fost oferită domnului Dănuț Ailincăi în semn de recunoștință pentru întreaga activitate desfășurată în slujba culturii, pentru dăruirea și modestia sa și pentru dragostea cu care a promovat valorile românești.
Dănuț Ailincăi, alături de Ionel Popa, într-un moment dedicat volumului proaspăt lansat.
Un om dedicat culturii și comunității
În calitate de președinte al Asociației „Solidar”, am rostit cu această ocazie următorul discurs:
„Dragi invitați, Stimată audiență, Doamnelor și domnilor, Preacucernice părinte,
Există oameni care nu măsoară timpul în ani, ci în generațiile pe care le inspiră.
Există oameni care transformă cultura într-o punte între trecut și viitor, între tradiție și sufletul comunității.
Domnul Dănuț Ailincăi este unul dintre acești oameni.
Ani la rând, în calitate de director al Căminului Cultural din comuna Văleni, județul Vaslui, și-a dedicat activitatea promovării culturii, tradițiilor și valorilor românești. A înțeles că un cămin cultural nu este doar o clădire, ci inima unei comunități: locul în care oamenii se întâlnesc, se recunosc și își păstrează identitatea.
Nici după încheierea activității profesionale nu s-a retras din viața culturală. Dimpotrivă, a continuat, cu aceeași pasiune și dăruire, să fie prezent în mijlocul oamenilor, participând la numeroase manifestări artistice și culturale și contribuind la organizarea acestora. A devenit astfel un adevărat animator al vieții culturale din zonă.
În memoria celor care i-au urmărit au rămas spectacolele susținute împreună cu regretatul Ion Chiriac. Într-o armonie artistică aparte, domnul Dănuț Ailincăi dădea glas poeziei patriotice și cupletelor umoristice, iar Ion Chiriac completa recitalul prin sensibilitatea acordurilor de chitară.
Împreună au oferit publicului nu doar spectacole, ci și adevărate lecții despre dragostea față de neam, tradiție și frumos.
Prin întreaga sa activitate, domnul Dănuț Ailincăi a demonstrat că actul cultural nu înseamnă doar spectacole, ci și educație, memorie, identitate și responsabilitate față de comunitate.
A fost și rămâne un promotor al valorilor autentice, un om care a înțeles că fiecare poezie rostită și fiecare spectacol organizat pot întări legăturile dintre oameni și pot da sens apartenenței la aceeași comunitate.
Pentru întreaga contribuție adusă vieții culturale a județului Vaslui și pentru exemplul oferit generațiilor care l-au cunoscut, Asociația «Solidar» are onoarea de a-i conferi domnului Dănuț Ailincăi Diploma de Excelență «Om pentru oameni».
Diploma de Excelență „Om pentru oameni”, conferită domnului Dănuț Ailincăi de Asociația „Solidar”, la 23 iulie 2026.
Domnule Dănuț Ailincăi,
Prin această diplomă nu dorim doar să vă felicităm. Dorim, înainte de toate, să vă mulțumim.
Vă mulțumim pentru că ați dovedit că un om poate sluji o comunitate prin cultură, prin cuvânt și prin puterea exemplului.
Ați păstrat vie dragostea pentru poezie, pentru tradiție și pentru identitatea noastră românească. Ați adus bucurie în sufletele oamenilor și ați făcut ca scena Căminului Cultural din Văleni să fie, ani la rând, o școală a frumosului și a demnității.
În numele Asociației «Solidar», vă mulțumim pentru tot ceea ce ați dăruit oamenilor.
Faptele trec din prezent în istorie doar atunci când o comunitate le prețuiește. Prin această distincție ne îndeplinim o datorie de onoare: aceea de a vă spune, cu respect și recunoștință, «Mulțumim!».
Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, putere și bucuria de a vedea că semințele pe care le-ați sădit în sufletele oamenilor continuă să rodească.
Felicitări și la mulți ani, domnule Dănuț Ailincăi!”
La 28 iulie 2026, am avut onoarea de a vorbi, la Dodești, despre două dintre cele mai puternice repere ale identității culturale a acestei comunități: Victor Ion Popa și Mihai Apostu.
Nu sunt profesor de literatură și nici critic literar. Sunt inginer silvic și consultant, dar, înainte de toate, sunt dodeștean și iubitor de cultură.
Ca inginer silvic, am învățat un lucru simplu: niciun arbore nu poate deveni falnic fără rădăcini puternice. Cred că același adevăr este valabil și pentru oameni, dar și pentru comunități.
Un sat care își pierde memoria seamănă cu un arbore rămas fără rădăcini. Dodeștiul are însă rădăcini adânci, iar cultura reprezintă una dintre cele mai trainice.
Aspect de la întâlnirea culturală desfășurată la Dodești, în data de 28 iulie 2026.
Victor Ion Popa și rădăcinile sale dodeștene
Despre Victor Ion Popa s-au scris biblioteci întregi. Dramaturg, prozator, regizor, scenograf, desenator și profesor, el rămâne una dintre personalitățile complexe ale culturii române interbelice.
Este numit adesea „scriitorul de la Dodești”. În realitate, s-a născut la Bârlad, dar familia sa era profund legată de Dodești. Aici, la bunici, a petrecut multe zile ale copilăriei și tinereții. Tot aici a cunoscut oamenii, poveștile și frumusețea acestor locuri.
Dodeștiul nu a rămas pentru el doar o amintire. A devenit parte din universul operei sale.
Victor Ion Popa nu și-a uitat obârșia. Dimpotrivă, a rămas preocupat de viața culturală, spirituală, socială și economică a comunității. S-a implicat în dezvoltarea satului și a încercat să atragă sprijinul instituțiilor culturale patronate de Casa Regală.
Două opere, un mesaj comun
Am sentimentul că între două dintre operele sale importante, Take, Ianke și Cadâr și Sfârlează cu Fofează, există o legătură mai profundă decât pare la prima vedere.
Cele două lucrări sunt diferite ca specie literară, personaje și construcție. Prima este o piesă de teatru despre relațiile dintre oameni care aparțin unor comunități etnice și religioase diferite. Cea de-a doua este un roman despre visul unui tânăr de a se ridica prin inteligență, imaginație și muncă.
Privite însă în contextul epocii în care au apărut, amândouă par să transmită un mesaj comun: viitorul unei societăți nu poate fi clădit prin ură, excludere și exaltare naționalistă, ci prin omenie, cooperare, educație și creație.
„Take, Ianke și Cadâr” – lecția conviețuirii
În anul 1932, când curentele naționaliste și antisemite deveneau tot mai vizibile în viața politică și socială românească, Victor Ion Popa aducea pe scenă piesa Take, Ianke și Cadâr. Premiera a avut loc la 25 martie 1932, la Teatrul „Maria Ventura” din București.
Alegerea personajelor era semnificativă: Take este român, Ianke este evreu, iar Cadâr este turc. Cei trei trăiesc unul lângă altul, muncesc, se ceartă, glumesc și se ajută. Diferențele dintre ei sunt reale, dar nu le anulează umanitatea comună.
Piesa nu neagă identitățile etnice și religioase. Fiecare personaj își păstrează individualitatea, limbajul și tradițiile. Victor Ion Popa arată însă că identitatea nu trebuie transformată într-o armă îndreptată împotriva celuilalt.
Prin iubirea dintre Ana și Ionel, doi tineri care încearcă să depășească prejudecățile părinților și ale comunității, piesa devine mai mult decât o comedie. Devine o invitație la conviețuire, toleranță și înțelegere.
Privind retrospectiv, mesajul ei pare aproape profetic. Nu putem afirma că Victor Ion Popa a prevăzut tragediile care aveau să urmeze. Putem spune însă că a înțeles pericolul prejudecăților și al separării oamenilor după criterii etnice sau religioase.
Istoria avea să ne arate, din nefericire, până unde puteau ajunge naționalismul extremist, antisemitismul și ideologiile totalitare.
„Sfârlează cu Fofează” – puterea de a construi
La numai patru ani după apariția piesei, în 1936, Victor Ion Popa publica romanul Sfârlează cu Fofează.
De această dată, atenția autorului se îndreaptă de la relațiile dintre oameni către problema progresului. El construiește povestea lui Toader Mândruță, un tânăr din Vâltotești însuflețit de visul zborului.
Toader nu încearcă să se ridice prin contestarea, umilirea sau înlăturarea altora. El încearcă să se ridice, la propriu și la figurat, prin muncă, imaginație, ingeniozitate și perseverență.
Nu naționalismul zgomotos face o națiune puternică. Nu proclamarea superiorității față de alte popoare și nici căutarea permanentă a unor dușmani.
O societate progresează prin oamenii care învață, muncesc, cercetează, construiesc și îndrăznesc să transforme o idee în realitate.
Toader Mândruță nu este un erou al confruntării, ci unul al creației. Nu are putere politică, avere sau poziție socială. Are însă curiozitate, talent practic și o extraordinară capacitate de a visa.
Din materiale simple și cu mijloace puține, încearcă să construiască o mașină de zbor. Eșecurile nu îl opresc, iar neîncrederea celor din jur nu îl determină să renunțe. Visul său devine proiect, iar proiectul devine muncă.
Aici se află adevărata dimensiune motivațională a romanului. Victor Ion Popa ne arată că ridicarea unui om nu se realizează prin coborârea altuia, ci prin propria muncă și propria devenire.
Conviețuire și creație
Privite împreună, cele două opere par să ofere două răspunsuri succesive la aceeași întrebare: pe ce cale trebuie să meargă o societate pentru a avea viitor?
Prin Take, Ianke și Cadâr, răspunsul este: prin conviețuire, respect și recunoașterea umanității celuilalt.
Prin Sfârlează cu Fofează, răspunsul este: prin educație, creativitate, inovație, muncă și încredere în propriile posibilități.
Prima operă ne avertizează asupra pericolului dezbinării. Cea de-a doua ne arată forța creatoare a unei societăți care își încurajează oamenii să viseze și să construiască.
În prima, Victor Ion Popa apără pacea dintre oameni. În cea de-a doua, apără dreptul omului simplu de a se ridica prin propriile puteri. În amândouă, refuză ideea că progresul poate izvorî din ură.
Această asociere nu trebuie înțeleasă ca o afirmație că Victor Ion Popa și-ar fi conceput scrierile ca pe un program politic. Literatura sa este mult mai bogată și nu poate fi redusă la o singură interpretare. Totuși, succesiunea celor două opere permite și o asemenea lectură.
Într-o epocă în care unii îi îndemnau pe oameni să se teamă unii de alții, Victor Ion Popa îi invita să trăiască împreună.
Într-o epocă în care progresul era confundat cu forța, dominația și superioritatea națională, el propunea un alt model: omul simplu care își folosește inteligența, își urmează visul și construiește ceva folositor.
O societate sănătoasă are nevoie, mai întâi, ca oamenii să poată trăi împreună. Dar conviețuirea nu este suficientă. Ea trebuie urmată de educație, creație, muncă și progres.
Take, Ianke și Cadâr ne învață să nu ridicăm ziduri între oameni. Toader Mândruță ne învață să ridicăm aripi.
Tradiția poetică a Dodeștiului
Dacă Victor Ion Popa a făcut cunoscut universul Dodeștiului în literatura română, Mihai Apostu este scriitorul care l-a păstrat viu în literatura contemporană.
Spiritul poetic al Dodeștiului este probabil mai vechi decât știm. Victor Ion Popa a cules versurile răzeșului Nicu Codreanu și le-a publicat în reviste culturale din București, în perioada interbelică.
Mai târziu, Moș Ionică Luca, tatăl regretatului profesor de istorie Dumitru Luca, a dedicat Dodeștiului o poezie publicată într-o revistă.
Sunt dovezi că sufletul acestui sat s-a exprimat prin poezie încă de acum multe decenii.
Mihai Apostu – „Bardul de la Dodești”
Un moment important al acestei deveniri culturale îl reprezintă Mihai Apostu. Înaintașii au lăsat poeme. Mihai Apostu a construit și continuă să construiască o operă coerentă și matură, în care Dodeștiul nu este doar un loc, ci o stare de spirit.
Mihai Apostu, «Bardul de la Dodești», prezentând unul dintre volumele sale.
În paginile sale regăsim dealurile, pădurile, ulițele, răzeșii, bisericile, istoria și oamenii satului. Dodeștiul devine personaj, memorie și identitate.
Contribuția lui Mihai Apostu depășește însă poezia. Prin studiile dedicate lui Victor Ion Popa, prin cercetările referitoare la istoria locală, prin activitatea editorială și prin implicarea în viața culturală a comunității, el a devenit unul dintre păstrătorii importanți ai memoriei Dodeștiului.
Dodeștiul îi datorează mai mult decât volumele sale de poezie. Îi datorează faptul că i-a păstrat memoria și a făcut ca numele satului să circule prin literatură, istorie și cultură.
A demonstrat că un sat poate deveni un univers atunci când este privit cu dragoste și talent.
Așa cum literatura română îl are pe Vasile Alecsandri, „Bardul de la Mircești”, cred că timpul ar putea așeza lângă numele lui Mihai Apostu un alt supranume:
„Bardul de la Dodești”.
Nu ca termen de comparație valorică, ci ca expresie a legăturii profunde dintre un poet și locul care i-a hrănit sufletul și inspirația.
Nu este o întâmplare că am vorbit despre Victor Ion Popa și Mihai Apostu în cadrul aceleiași întâlniri culturale.
Primul a făcut cunoscut universul Dodeștiului. Cel de-al doilea l-a redescoperit, l-a aprofundat și l-a îmbogățit pentru generațiile de astăzi.
Între ei nu există concurență, ci continuitate. Aceasta este poate cea mai frumoasă dovadă că Dodeștiul are o adevărată vocație culturală.
Cultura rămâne
Există localități care au monumente și există localități care au personalități. Sunt însă puține comunități care au memoria scrisă chiar de oamenii lor.
Dodeștiul are acest privilegiu. Victor Ion Popa i-a dat prestigiu, iar Mihai Apostu i-a păstrat memoria.
Între cei doi se întinde mai bine de un secol de cultură dodeșteană, iar noi avem datoria să ducem această moștenire mai departe.
Investițiile cele mai valoroase nu sunt întotdeauna cele care se văd. Sunt cele care rămân.
Iar cultura rămâne și modelează generații.
Poemul Toamnă în Dodești, scris de Mihai Apostu, exprimă emoționant legătura dintre om, strămoși și locul natal:
„Și dacă urci ca să privești din deal,
Din deal de la Ursoaia dacă poți…
Vezi un pastel ce pare ireal
Ce-i traversat de-un scârțâit de roți!
E „mușuroiul” nostru moștenit
În care-am învățat să spunem… casă,
E locu-n care, dacă-ai revenit,
Te-așezi cu toți strămoșii tăi la masă!
Cum să nu vii acasă să trăiești?
Cum poți să uiți că noi am fost aleși?
Să fim desprinși din marile povești
Să dăinuim în veacuri ca răzeși!
Așa că… dodeștene, hai acasă-
Ca să trăiești aici sau să ne întâlnești
Să așezăm cu drag în harta țării
Numele satului Dodești!”
Dodeștiul nu este doar un punct pe hartă. Este un spațiu al memoriei, al creației și al continuității.
Un loc în care rădăcinile trecutului pot hrăni în continuare cultura generațiilor viitoare.
În vremurile-acestea, cu multă tensiune, Când violența, frate, e în ascensiune Și zilnic apar știri de prin alte state Despre lupte grele, cruzimi și atentate.
Iar la noi în țară vedem suferință, Sărăcia, frate, pe mulți-i amenință. Pământul se pare, ajunge la străini, Iar noi, între noi, suntem tot mai haini.
Este câte unul de averi obsedat: Nu-i ajunge-o casă, vrea întregul sat. Alții, din lăcomie, își construiesc palate, Adună ca hârciogii, de semeni stând departe.
Dezbinarea, frate, lovește în națiune; La câte-om face față de-i multă fricţiune? Eu am îndoieli, dar îți propun ceva: Să fim mai solidari și multe-om schimba
Și dacă astăzi, frate, tu ești îngenuncheat, Ți-oi întinde o mână ori îți voi da un sfat, C-așa e creștinește: să ne-ajutăm la greu, Şi asta mult îi place la bunul Dumnezeu.
— Bună dimineața, nene! Să ai o zi frumoasă! — Mulțumesc, copile, de n-o fi vreo vântoasă, Că, de-o bucată de vreme, și clima s-a schimbat, Iar mult prea des pământul se vede inundat.
După cum se pare, vin zilele ploioase, Iar eu, cu reumatismul, le simt până la oase. Dar tu îmi pari cam trist. Ceva s-a întâmplat? — Ce înțelept ești, nene! Ce spui e-adevărat.
Ieri am terminat școala și sunt puțin mâhnit: Când mi-au înmânat premiul, părinții n-au venit. Am fost doar cu bunica, ce-mi poartă acum de grijă; Ea merge greu de-o vreme și se sprijină-n cârjă.
— Vai, mama ta-i plecată și tare-ți este dor… — E firesc să-mi fie, nene, sunt încă un minor. Tot ce-mi doresc e mama să se întoarcă-n țară Și-am să-i propun aceasta când va veni la vară.
Va sta atunci cu mine o săptămână, poate, Apoi va pleca iarăși la muncă-n străinătate. — Te simți cumva, copile, de mamă neglijat? — Nu pot să spun aceasta; ar fi mare păcat.
Îmi trimite haine, dulciuri și multe jucării; Cred că am chiar mai multe decât ceilalți copii. Mi-a luat o bicicletă anul trecut, în vară, Iar de vreo lună am primit și-o nouă chitară.
Dar simt că uneori tânjesc după alint; Aș vrea să fiu în brațe la ea, nu vreau să mint. De-atâta dor, și ochii îmi dau ades în lacrimi: De ce îmi dă chiar mie viața aceste patimi?
— Te înțeleg, copile, dar am și o dilemă: N-ai spus nimic de tată. Să fie vreo problemă? — De tatăl meu, să știi, nu mai cunosc nimic; Ne-a izgonit din casă când eu eram prea mic.
Când mă gândesc la dânsul, îmi amintesc cu groază Cum o bătea pe mama, iar eu fugeam de-acasă. — Copile bun, îți spun că tare mă uimești: Ce cumpătat, frumos și matur tu gândești!
Aș vrea să te ajut, dar nu prea pot, socot: Sunt bătrân și bolnav și mai cresc un nepot. Reține însă-un lucru: ești încă norocos; Vei fi bărbat ca mâine, să fii mereu curajos.
S-o ai pe bunica este un lucru mare Și ai și o mămică de tine iubitoare. Dar ce-ai mai spune-atunci de biet nepotul meu? Părinții lui s-au stins și-l îngrijesc doar eu.
Lui nimeni nu-i aduce nici dulciuri, jucării, Așa cum mai primesc, adesea, alți copii. Eu nu mai pot să lucrez, sunt bolnav acum, Iar pensia e mică și greu mă descurc oricum.
— Să știi că ai dreptate: chiar sunt un norocos; Dacă m-aș plânge întruna, n-ar fi deloc frumos. Îți mulțumesc că, nene, cu drag m-ai ascultat; Mă simt deja mai bine, am fost doar întristat.
Și mă gândesc că poate n-ar fi deloc rău Să îl cunosc odată și pe nepotul tău. Ne-om juca împreună, că eu le am pe toate, Iar multe dintre ele stau azi abandonate.
Prin joaca noastră simplă ne-om alina-mpreună: O prietenie sinceră e-ntotdeauna bună.
În data de 8 august 2024, la Casa de Cultură din Vaslui a avut loc lansarea cărții „Un extraterestru în pădurea Paiu”, autor Daniel Grosu.
Evenimentul s-a bucurat de prezența mai multor personalități ale culturii vasluiene, intelectuali sau iubitori de literatură, dintre care evidențiez: Ionel Bordeianu – directorul Casei de Cultură „Constantin Tănase” Vaslui, Dan Ailincăi, cel care a fost moderatorul acestei lansări, profesorul Paul Munteanu, scriitorul Ioan Mâcnea Vetrișanu, caricaturistul Nicolae Viziteu, poetul și pictorul Octav Gălățeanu, epigramistul Ioan Toderașcu, sculptorul Gheorghe Alupoaie, pictorul George Leteanu, scriitorii Paul Zahariuc, Ioan Parfeni, Petru Grădinaru, dar, ca o surpriză, chiar Mircea Bezanov, cel în a cărui cârcă autorul a pus întâlnirea imaginară cu extraterestrul. De asemenea, reprezentanții presei: Lili Trifu – Vaslui TV, Mihai Ionescu – TV Total, Mihaela Manu – Vremea Nouă. Înregistrarea evenimentului se poate vizualiza la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=6Sbz6kIf0NY&t=40s
Alături de cei de mai sus am avut onoarea de a fi participant și chiar am putut exprima câteva gânduri cu referire la cartea lansată.
Daniel Grosu s-a născut la Vaslui la 8 august 1969. A lucrat ca ziarist în redacțiile mai multor publicații locale: „Phoenix”(1990), „Oferta”(1992-1995), „Monitorul de Vaslui”(1996-2000), „Observator”(2000), „Est Expres”(2000-2002), „Ghimpele de Vaslui”(2008-2010), „Informații agricole”(2014), „Solidar”(2014).
A fost colaborator la publicațiile: „În slujba patriei”(1988), „Povești adevărate”(1998), „Prosport”(1998-2004), „Adevărul de Vaslui”(2002-2003), „România Liberă”(2003-2007), „Ziarul de investigații”(2012-2014.
Cărți publicate:
„Eu și Păcăliciul”, roman,1997;
„Dincolo de iubire”, roman, 2002;
„Toamnă kaki”, roman, 2006;
„Cu sufletul în palmă”, culegere de eseuri, 2006;
„Când norii se sărută”, volum de proză scurtă, 2007;
„Profesorul de moarte”, volum de versuri, 2007;
„Călugărița”, roman, 2010;
„Dedesubt”, roman, 2010;
„Demnitate vândută”, roman, 2015;
„Dincolo de viață”, roman, 2019.
Este membru fondator al Asociației culturale „ARCA POESIS-ION IANCU LEFTER” din Vaslui.
Din anul 2008 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași.
Cartea „Un extraterestru în pădurea Paiu” nu e un roman de science-fiction cum am fi tentați să credem dacă ar fi să ne luăm după titlu. Se dorește a fi o carte cu povești umoristice și nu numai. Titlul este preluat de la un articol publicat cu același nume cu ocazia zilei de 1 aprilie 1993 în ziarul „Oferta”. Articolul cu pricina apare la sfârșitul acestei cărți. Autorul preia în articol o informație de la un cetățean pe nume Mircea Bezanos care s-ar fi întâlnit cu un extraterestru în pădurea Paiu. Daniel Grosu folosise în articol numele lui Mircea Bezanos care chiar există în realitate fiind un prieten de familie și care lucra la acea vreme la depozitele Federalcoop, unde era pompier. Prezent la lansarea de carte, Mircea Bezanos a povestit ce a pățit în urma acelui articol de 1 aprilie. Foarte mulți chiar au crezut că el s-a întâlnit cu un extraterestru astfel că a fost asaltat de prieteni, cunoscuți, să detalieze întâlnirea. De fapt, Daniel Grosu fără să-și dea seama, a dovedit influența social-media asupra populației credule. Cu mulți ani înainte celebrul regizor Orson Welles1 experimentase ceva asemănător dar într-o locație mult mai mare: New York. Detalii găsiți accesând link-ul https://www.dw.com/ro/fake-news-cu-80-de-ani-%C3%AEn-urm%C4%83-o-emisiune-radio-%C5%9Foca-america/a-46090331
Orson Welles a arătat atunci că o populație deja înspăimantată(pe atunci bântuia spectrul războiului care avea să fie declanșat de către Hitler), e foarte ușor de indus în eroare. Dar oare populația actuală, nu numai din România, ci și din alte state, înspăimântată ba de coronavirus, ba de spectrul unui alt război etc, nu cade mai ușor pradă fake-news-ului?
Personajele cărții, cele mai multe, sunt vasluienii de rând. Autorul a trăit printre ei și activitatea jurnalistică poate l-a ajutat să-i cunoască mai bine.După cum bine se cunoaște, cei mai mulți vasluieni trăiesc din venituri oferite de stat: ajutor social, ajutor de șomaj sau alocații. Vasluiul ca municipiu, ca și întreg județul, de altfel, nu reușește să țină pasul cu dezvoltarea economică pe care o cunosc alte regiuni ale țării. Pe acest fond apar tot felul de situații, parte din acestea descrise de autor cu umor cum ar fi, de exemplu, achizițiile pe caiet.
Pe fondul vieții pline de nevoi, o bună parte din vasluieni își îneacă necazul … în băutură. Și la băutură, câte nu face omul! Exemple avem și în cartea de față. Din fericire, autorul tratează doar situații hilare, în realitate, pe fondul consumului de alcool apar și situații pline de tragism.
Bineînțeles că și adulterul merge mână în mână cu băutura! Adulterul e o sursă de hormoni ai fericirii pentru unii vasluieni și iată că devine și sursă de inspirație pentru autorul Daniel Grosu!
Autorului însă aproape îi piere cheful de umor când prezintă situația pensionarilor:
„Amăgiți permanent de o cohortă de guverne, pensionarii strâng din dinți și trag de viață, atâta cât le-a mai rămas. ……..
În prezent, păcălicii din fruntea statului român au ajuns până într-acolo încât aproape au desăvârșit umilința, pensionarii ajungând să stea la rând, la casele de ajutor ale pensionarilor, pentru a se împrumuta măcar cu banii care să le permită să-și ia un ou de Paște și o frântură de șorici, de Crăciun…. Cu un guvern anapoda și un președinte de țară și mai anapoda, s-a ajuns ca un pensionar să facă pur și simplu infarct, după ce s-a auzit că nu mai sunt fonduri pentru plata pensiilor.”
Cartea de față evidențiază și nostalgia vasluienilor față de trecutul comunist, nostalgia față de sărbătorile comuniste: 1 Mai, 2 Mai, 5 Mai, 8 Mai, 9 mai, 10 Mai etc. Apropo de ziua de 1 Mai, pe vremea comunismului era sărbătorită Ziua Muncii. Cu sarcasm, unul din personaje propune ca la 1 Mai mai bine s-a sărbători Ziua Șomerului(având în vedere lipsa locurilor de muncă la Vaslui, ca să fiu mai explicit). Cât despre ziua de 2 Mai când se sărbătorea Ziua Tineretului, unul din personaje precizează : „iștia mai tineri s-au dus să hămălească prin străinătățuri”.
Automat autorul este împins spre nostalgie amintind și de unele obiective care nu mai sunt în peisajul vasluian: Restaurantul Feroviarul, Terasa Trandafirilor, Restaurantul Moldova etc.
Cu multă tandrețe sunt evocate unele personalități ale Vasluiului plecate dintre noi,la care Daniel Grosu a ținut și ține foarte mult. E vorba de nea Titi Filip, pe care și eu l-am cunoscut, un om de o rară blândețe, de d-ul prof. Dan Ravaru2, de asemeni, pe care l-am cunoscut, de poeții Ion Enache3 sau Ion Iancu Lefter4.
Cu finețe, este luată în colimator și administrația vasluiană neglijentă cu unele monumente.
Dar cel mai bine este evidențiată minciuna, minciuna servită de social-media, minciuna servită de politicieni în porții zilnice și care face ca vasluienii să-i voteze în speranța că minciuna se va termina și vor veni conducători care să se aplece cu adevărat și spre necazurile lor.
Autorul se întreabă: Ar putea exista o lume fără minciuni? Câți dintre noi ar suporta să li se spună adevărul în față?”
Evident, e greu de suportat adevărul! Și mulți creatori au deranjat când au spus adevărul! Mihai Eminescu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Cezar Ivănescu, George Filip, Ana Blandiana, Nina Cassian și lista e lungă, au avut de suferit când au spus adevărul! Istoria literaturii române consemnează și exemple în sens invers dintre care unul mi se pare reprezentativ: George Lesnea5 a scris ode și pentru Carol al II-lea al României, pentru Ion Antonescu, căruia i-a fost sergent pe front, pentru industriașul Nicolae Malaxa, dar și pentru Partidul Comunist Român și pentru Nicolae Ceaușescu. Și a obținut o multitudine de premii…adică minciunile puse în versuri chiar l-au ajutat!(https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Lesnea)
David Popovici6, recent medaliat la Olimpiadă, a exprimat niște nevoi ale sportului românesc la care politicienii ar trebui să acorde atenție, într-un interviu pe când încă era la Paris și drept urmare….nu a mai fost așteptat la aeroport! Cu un pic de minciună, David ar fi fost așteptat ca un rege!
Și când minciuna este atât de importantă, cum să nu-i dedici o carte?
Autorul trage un semnal de alarmă: „Trăim într-o lume cu 365 de 1 aprilie pe an”. Unul din capitole se numește: „Vasluienii se țin bine de nasul lui Pinocchio”. Ca preambul apare următorul text:
„Ca o variantă – mult mai romantică – a autohtonului Păcală, am putea înșira aici o poveste despre Pinocchio, cel căruia îi crește nasul în funcție de minciunile spuse, pripășit pe la Vaslui…. Dar, dacă s-ar adapta povestea asta într-o zonă deja urgisită, cum este aceasta a noastră, nu cumva ar trebui ca parlamentarii să-și ducă năsucurile interminabile și doldora de minciuni cu câte-un dispozitiv special, eventual să găsească o altă modalitate de a face mai mici aceste năsucuri, prin desfiletare, măcar ca să nu vadă chiar toată lumea rușinea în care ei trăiesc zi după zi?!”(pag.142).
În concluzie, cartea „Un extraterestru în pădurea Paiu” nu este numai o carte de povești umoristice. Reprezintă și o frescă a perioadei postdecembriste pentru orașul și județul Vaslui așa cum, tot cu umor, tratează revoluția din 1989 de la Vaslui, talentatul regizor Corneliu Porumboiu7 în filmul „A fost sau n-a fost”. Umor, umor, însă autorul evidențiază și o anumită problematică socială a urbei astfel că se desprind câteva teme interesante pentru politicieni cât și pentru administrația locală. Și vasluienii de rând ar avea ceva de învățat din care cel mai important ar fi să nu se mai lase ușor mințiți mai ales de către politicieni în campaniile electorale!
Felicitări Daniel Grosu! Vă invit să citiți cartea și cu siguranță vă veți descreți frunțile!
George Orson Welles (n. 6 mai 1915, Kenosha, Wisconsin, SUA – d. 10 octombrie 1985, Los Angeles, California, SUA) a fost un regizor de film și teatru, actor, scenarist, distribuitor și producător american. Fiind considerat un copil minune, a studiat diversele arte ale divertismentului și spectacolului, ca să ajungă să exceleze în cele mai multe dintre ele. ↩︎
Dan Ravaru (3 aprilie 1941, Bârlad – 28 septembrie 2020, Vaslui) – profesor, folclorist, etnograf, publicist. ↩︎
Ion Enache (27 septembrie 1950,satul Chirceşti, comuna Micleşti, jud. Vaslui – 31 mai 2006, Vaslui) – a fost un poet român. ↩︎
Ion Iancu Lefter (n. 28 septembrie 1940, Gura Albești, județul Vaslui – 1 martie 1990, Vaslui) a fost un poet român. ↩︎
George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; n. 25 martie 1902, Iași – d. 6 iulie 1979, Iași) a fost un poet și traducător român. ↩︎
David Popovici (n. 15 septembrie 2004, București, România) este un înotător român, specializat în stilul liber. Este primul campion olimpic al natației masculine din România. Este campion mondial și european în 2022 la 100 de metri și la 200 de metri în stil liber. David Popovici a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m liber masculin și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali masculin din istoria înotului. El deține recordul mondial la juniori la proba de 100 m liber, precum și recordul mondial la juniori, la 200 m liber. ↩︎
Corneliu Porumboiu (n. 14 septembrie 1975, Vaslui) este un regizor, scenarist și producător român contemporan. În 2005 scrie și regizează primul său lungmetraj „A fost sau n-a fost?” selectat în Quinzaine des Realisateurs unde obține premiul Camera d’Or. Filmul a primit peste 20 de premii în festivaluri din întreaga lume și a fost distribuit în peste 30 de teritorii. ↩︎
Am vizionat aseară meciul amical de fotbal România-Liechtenstein, partidă disputată pe teren propriu. S-a terminat egal și imediat au apărut o mulțime de comentarii mai mult sau mai puțin dure la adresa tricolorilor. A fost ultima partida de verificare disputată de selecționata noastră înainte de Campionatul European de Fotbal ce se va desfășura în Germania începând cu data de 14 iunie. Meciul ne-a arătat o selecționată a României nici pe departe pregătită de competiția la care s-a calificat, să nu uităm, grație unui noroc la tragerea la sorți a grupelor. Rar am văzut o neputință mai mare în a marca! La sfârșit gândul m-a dus la bancul cu Gheorghe care avea un cal și dorea să-l vândă. Vi-l relatez ca să mai îndulcim amarul:
„Gheorghe merge cu gloaba la târg.
– Cum trage calul ăsta la căruță, bade?
– D-apoi, nu prea trage.
– Da la plug, trage?
– Nu prea.
– O fi bun de călăreală, atunci.
– N-aș crede.
– Păi, atunci de ce l-ai adus să-l vinzi?
– Nu l-am adus să-l vând.
– Dar ce păcatele mele vrei să faci cu el?
– Vreau să-l fac de rușine.”
Cam asta e cu naționala noastră de fotbal! După cum arată, șanse mici să obțină ceva, doar să se facă de rușine! N-ar fi o problemă așa gravă dacă nu ar fi echipa națională! E în joc imaginea României! Fiind vorba de o selecționată, vinovați nu sunt jucătorii! Aici de vină e întreg sistemul! Eu nu cred că în România nu sunt jucători cu care putem alcătui o formație mai competitivă! Fiind vorba de selecționată de fotbal, văd două cauze pentru slăbiciunile de care dă dovadă:
-fie selecționerul nu are fler;
-fie sistemul în totalitate e greșit în sensul că cei cooptați nu sunt aduși pe criterii corecte care să ducă spre performanță.
Iată că dacă la fotbalul mare nu arătăm prea bine, echipa de minifotbal a ajuns în finala Campionatului European după ce că este deja Campioană Mondială! Echipa de minifotbal s-a croit pe bază de competențe! Sunt selecționați jucători pe bază a ceea ce arată indiferent unde joacă în mod obișnuit!
Așa ar trebui alcătuită selecționata națională, pe criteriul performanței! Nu trebuie să se bazeze neapărat pe jucători făcuți mari de scouteri! Mulți din cei convocați sunt foarte slabi! Eu nu cred că în România nu sunt jucători mai buni. Nu cred că din miile de jucători practicanți nu sunt 2-3 jucători capabili să bage mingea aia în poartă înainte de a o pierde! Sistemul însă nu-i lasă pe cei buni să iasă la suprafață pentru că sunt alte interese!
În concluzie, naționala României are nevoie de foarte mult noroc și foarte multă baftă la Campionatul European care să compenseze neputințele jucătorilor,…. Doar dacă Dumnezeu face vreo minune ca să obțină vreo niscaiva performanță!
O să închei cu un proverb de-al nostru. Îl dedic jucătorilor:
„Orice cal de curse ajunge gloabă, dar nu orice gloabă a fost cal de curse!”
Aseară, 10 mai 2024, în cadrul emisiunii „Românii au talent”, au urcat pe scenă copiii care formează Grupul „Dacii Liberi”, pregătit de profesorul Corneliu Pleșu.
Prestația lor a primit trei răspunsuri de „DA”, rezultat care le-a permis să meargă în etapa următoare. A existat și un „NU”, din partea lui Mihai Bobonete. Nu împărtășesc această apreciere, după cum nu am înțeles nici unele dintre observațiile făcute la adresa grupului.
Muzica folk și doina nu sunt genuri ușor de interpretat și nici nu se adresează oricărui gust. Tocmai de aceea, consider că evaluarea unor asemenea momente trebuie să țină seama atât de calitatea interpretării, cât și de mesajul transmis, de efortul copiilor și de valoarea culturală a repertoriului ales.
O apreciere mai echilibrată a avut Andra, un profesionist al muzicii. Chiar dacă a formulat unele observații critice, a recunoscut valoarea momentului și le-a acordat copiilor un meritat „DA”.
Dincolo de părerile juriului sau de comentariile apărute în mediul online, prestația copiilor nu poate diminua cu nimic meritele profesorului Corneliu Pleșu.
I-am remarcat de mai multă vreme pasiunea cu care lucrează alături de copii. Își cunoaște bine misiunea și dovedește nu numai talent muzical, ci și calități pedagogice deosebite. Descoperă tineri talentați, îi ajută să capete încredere în propriile puteri, îi pregătește și le oferă șansa de a urca pe scenă.
Ce poate fi mai frumos pentru un dascăl?
Profesorul Pleșu este, într-un fel, asemenea antrenorilor care lucrează cu grupele de copii. Știe că membrii formației vor crește, că unii își vor alege alte drumuri și că, la un moment dat, componența grupului se va schimba. Cu toate acestea, va continua să o ia de la început, să descopere alți copii talentați și să le insufle dragostea pentru muzică.
Aceasta este, cred eu, adevărata satisfacție a muncii sale: să transforme talentul în pasiune și să ofere fiecărui copil șansa de a se descoperi.
În mediul online au apărut și observații referitoare la numărul membrilor grupului sau la prezența saxofonului. Poate că unele dintre acestea merită discutate. Dar dacă în formație există un copil care iubește saxofonul, cum să-l lași acasă? Cum să nu-i oferi și lui șansa de a urca pe scena de la „Românii au talent” și de a trăi emoțiile unui asemenea moment?
Același lucru se poate spune și despre dimensiunea grupului. Uneori, misiunea unui profesor este mai importantă decât perfecțiunea unei formule scenice. El nu pregătește doar un spectacol, ci formează oameni și le oferă copiilor experiențe care îi pot marca frumos pentru întreaga viață.
La Bârlad există un grup de copii care cucerește inimile românilor oriunde se prezintă. Membrii săi au urcat pe numeroase scene, alături de interpreți și cantautori cunoscuți. Tot datorită acestei mișcări culturale, la Bârlad urma să se desfășoare, pe 19 mai 2024, prima ediție a unui festival național de folk.
Meritul principal îi revine profesorului Corneliu Pleșu. Alături de el trebuie apreciat și domnul Ivan, precum și sprijinul acordat de autoritățile publice locale.
Pentru efortul și pasiunea cu care lucrează alături de acești copii, pentru talentul pedagogic, pentru inspirația de a-i îndruma și motiva și pentru contribuția adusă prestigiului municipiului Bârlad, profesorul Corneliu Pleșu merită respectul nostru.
Dumnealui este un exemplu pentru alți dascăli, așa cum Grupul „Dacii Liberi” poate fi un exemplu pentru alți copii.
